Casa cu lumină albă

.

Vreau să mă trezesc în miros de iasomie.

Să fie totul alb şi o linişte atât de profundă încât să pot asculta muzica mişcărilor din cealaltă cameră: dezbrăţişarea de dimineaţă a pleoapelor, ritmul perfect al paşilor pe parchet, clinchetul linguriţei în cana care va ajunge curând lângă pernă, gura de aer trasă în piept spre a-mi şopti numele.

Să întind mâna puţin de tot, cât să se înmoaie în aburii de ceai proaspăt şi, prin ochii închişi, să văd lumina gălbuie care inundă camera.
Să pară că dorm, fiind doar închisă ermetic de teamă să nu tresar şi să alung astfel furnicile care îmi tropăie pe sub piele ca pe scoarţa unui copac tânăr.

Parcă deja îmi tremură lobul urechii şi pare greu de spus dacă e o adiere de vânt, propriul păr sau buricele unor degete tocite.

Vreau să mă prindă noaptea în miros de iasomie, privindu-l cum adoarme în timp ce îi citesc o poveste şi zâmbind cu gândul spre dimineaţă, când îi voi aduce cana fierbinte lângă pernă.

.

(vis cu) elefanţi şi copii bătrâni

.

Poate că ar trebui să ţin un jurnal de imagini, în care să strâng toţi monştrii din pântecul unui subconştient sedat cu ceaiuri, filme/muzici/cărţi dereglate şi masochisme emoţionale.

Noaptea trecută m-a prins delirând între cele şase feţe ale unui cub închis. Corpul îmi ardea atât de tare încât aveam senzaţia fizică a faptului că respir nisip încins. Era teribil de cald şi frig în acelaşi timp şi purtam un palton gros, până peste genunchii goi-goluţi.

Pe jos - o mare de ceaţă.
În faţa ochilor - o clădire greoaie cu sute de etaje, construită numai din geamuri şi fără parter, suspendată pe o scară fragilă.

Câţiva elefanţi înghesuiţi într-o încăpere de două ori mai mică decât volumul lor formează un şir vertical şi de neclintit. Nu sunt bibelouri, pentru că ochii le clipesc şi din trompă li se scurge un lichid vâscos.
Pe coridoare, în loc de parchet sau marmură, stă întins un covor de şobolani albi, iar de colo-colo, pe câte un piedestal frumos ornamentat, staluceste o cutie simplă, cu interiorul căptuşit în oglinzi. În fiecare dintre micile sicrie stă chircit câte un copil cu păr alb, ochi albaştri şi piele zbârcită.

Fie clădirea dospea rapid, fie mi se scurtau picioarele.
Cert e că mă absorbeam în propria carne cu disperarea unei Alice în Ţara Minunilor care vroia de fapt să crească.

Am deschis ochii şi m-am dus direct spre oglindă, să văd ce culoare are părul meu şi dacă am cumva pielea crăpată.

Nu încerc să caut semnificaţii şi nici nu pot determina dacă a fost vis sau coşmar. Şi nici măcar n-am stat în preajma lui Dalí zilele astea.

Dar sunt curioasă: vouă ce vă aberează subconştientul în somn?

.

Prêt-à-Porter. Colecţia toamnă-iarnă 2009

.

A fost prima toamnă care a vuit pe lângă mine cu speedometrul suprasolicitat şi care m-a mai şi îmbăloşit cu noroi.

Bine, recunosc... mai scot bucăţele de august din culoarea părului proaspăt vopsit temporar în vişină putrezită/roşu acaju/frunză în bătaia vântului cu picăţele de sânge închegat şi restul nuanţelor care fac deliciul Bubulinelor-gospodinelor din toată lumea şi cu care n-am de gând să-mi umplu nici capul, nici ochii.

Colţul de mochetă pe care mă fac melc atunci când caut căldură îşi întinde praful spre lumina dulce, ca de mai. Restul casei are însă iz de zăpadă, de primă ninsoare clujeană, care stă să se prăvălească curând şi din cerul ăsta metalic.

Ceaiul e încă fierbinte. Înghesuie miros de scorţişoară în fiecare pliu al pielii, acolo unde aş prefera să se cuibărească furnicile din abdomen.
Până şi nuanţatorul de păr se laudă ostentativ cu esenţa lui de portocale. Şi chiar dacă n-ar sta scris pe pachet, aroma înţepătoare intră noaptea până în fundul orbitelor şi îmi virusează somnul deja bolnav.

Mă striveşte dorul de firesc.
Strivesc şi eu tastele cu atâta ură încât au prins culoarea portocalei devorată pe nerăsuflate, aşa mare şi mecanică că mi-e teamă să nu ticăie prea zgomotos în stomac şi să trezească omizile netransformate încă în fluturi.
Naiba ştie ce senzaţii mutante s-ar putea naşte atunci...

Dar încă mai cred în geamul înclinat cu care m-aş putea păcăli că locuiesc într-o mansardă şi în ploaia de care m-aş lăsa absorbită numai ca el să se înfurie că-mi e absent şi să-şi dea seama astfel câtă nevoie are de mine.

Şi mai cred în femeia care nu clipeşte când aude ”te iubesc”, dar căreia i se topesc rotulele şi carnea în furnalul încins şi rigid al trupului.

.

Desert

.

Până mă hotărăsc să postez ce tocmai am scris, voilà de vedeţi şi ascultaţi. Există şi varianta în engleză aici:

.

Pendul

.

Valsez strâmb, fără urmă de graţie.
Mă balansez cu fruntea spre în jos, cu tot sângele în cap şi cu un fir subţire înnodat în jurul degetului mic de la picior.

Un pendul rotund şi nehotărât, care bate gongul între coasta stângă şi cea dreaptă a prăpastiei, între coastele cuiva, între inimă şi iluzia ei din cealaltă jumătate a pieptului.

Alt pendul bate un gong rotund şi nehotărât, despre care nimeni nu poate spune dacă a fost primul, al doilea sau cel după care îmi fac intrarea în scenă.

Cadenţat, sorii electrici îşi îngustează razele, iar câţiva ochi mai curioşi îşi strâng petalele spre a vedea mai clar.

Păcat.

Pentru că, de data asta, cortina nu se va deschide.
Se va bloca în menghina care de obicei crapă cutia toracică pentru ca bila de aer înghesuită în piept să nu se spargă în interior.

Restul... e tăcere.

.