Animicştiutorul

rubikube

2011-09-30T16:40:00.008+03:00

A fost odată ca niciodată o fată care obișnuia să cațere pereții din jurul fraților ei gemeni. Știți voi: cochilii, scuturi, ”hai să ne ascundem după deget”-uri și alte chestii care cică ne-ar proteja.

De cele mai multe ori, reușea fără prea multă bătaie de cap. Avea aptitudini telepatico-energetice și o tehnică diferită pentru fiecare tip de zid. Uneori, însă, dădea nas în nas cu pereți groși, din materiale greu de identificat. Atunci devenea mai nasol. Se încăpățâna să le escaladeze și țin minte că s-a întâmplat de câteva ori să și cadă. Mai o vânătaie, mai o mână ruptă, era totuși OK. She could handle it, așa cum spun foștii anglo-saxoni.

Dar, într-o bună zi, fata asta a obosit să mai trăiască în povești cu oameni complicați. Cu o mină mai degrabă amuzată într-un regat de orbi condus de un chior, și-a dres un pic vocea de prințesă ratată și a strigat din toți plămânii:

CE DRACU' SE ÎNTÂMPLĂ???

tindere

2011-08-23T05:15:00.000+03:00

cos vertebrele una câte una într-o casă de melc cum nu s-a mai văzut

șirul lui Fibonacci nu e departe.

nici omul lui Da Vinci.

sunt peste tot.

sunt omul medieval într-o lume mai medievalo-comunisto-suprarealistă decât vrem să recunoaștem.

trei minute

2011-07-31T14:04:00.004+03:00

Nu mi-am mai hrănit cainele de trei zile. Mâncarea lui e plină de viermi, așa că i-o schimb cu mișcări languroase pe muzică de Coltrane. Bine, ca să fim sinceri, nici nu am câine.

Un bătrân îmi ia prosopul și își șterge cu el sfârcul drept.

Conduc cu 30 la oră pe o stradă înecată în zapadă și fiecare mașină care îmi seceră calea e una de poliție. L. urlă agresiv, iar A. dansează cu fiecare mușchi al corpului și mi-aș dori să fie o stripperiță și să o dezbrac în centrul cercului ringului cu sfera supuroasă a privirii mele.

Frunțile noastre poartă semnele templelor indiene, iar aerul se poticnește în gât, în bariera condimentelor înecăcioase.

Degeaba filozofăm despre educația școlara a nemților de azi de a se simți vinovați - eu am văzut Enter the Void și a dispărut orice educație. A apărut în schimb gândul că vreau să te împrăștii pe parchet. Aici și acum, ca într-o afacere business to consumer care nu mai suportă amânare.

Țin minte arhitectura exactă a ideilor mele ca și cum ar fi structura muzicală a unui radio-friendly song. Păcat ca nu rețin ideea în sine. Pentru că mi-ar fi plăcut să împart revelația pe care am avut-o azi.

Oare ce descoperisem când am mutat robinetul pe albastru?

Eva e de vină. I

2011-06-29T03:06:00.009+03:00

Există oameni care vorbesc singuri pe stradă doar pentru că cineva, la un moment dat, nu a mai avut chef să-i asculte. Implicați trup și suflet în problemă, se manifestă întorcându-și privirea spre interior şi deseori continuă să-și susțină punctul de vedere pentru câteva secunde.

Cu vârsta, oamenii ăștia își mută capul spre stânga din te miri ce, iar regretul că interlocutorii s-au pierdut pe drum vine cam atunci când nu mai contează. E ca şi cum s-ar încinge într-o discuție pe la Dristor, ar da-o în monolog asistat la Timpuri Noi şi ar rămâne cu totul singuri până la Unirii.

Cam așa merge treaba - e ca o plimbare la suprafață în care s-ar putea să-ți surâdă norocul și să te asculte cineva până la sfârșit, chiar dacă nu spui cele mai importante lucruri din lume.

Sigur, e mai simplu să punem etichete și să ne vedem de ale noastre.

psihonautică

2011-06-24T02:58:00.016+03:00

Nu știam ce înseamnă până azi-dimineață.

Am aflat că notpron, jocul-mi preferat, a fost conceput de un puștan care are acum vreo 29 de ani, trăiește în Germania și știe, printre altele, ce înseamnă psihonautică. Țin minte că ajunsesem destul de departe în labirintul de puzzle-uri online când am dat peste un nivel aparent prea ușor - schepsisul e că browserul stă doar câteva milisecunde pe pagina cu parola atât de necesară următoarei trepte de dificultate. Minitimpul altora mi s-a părut totuși suficient de lung cât să pot citi mesajul și nu am înțeles atunci de ce mi se pun toate informațiile pe tavă. Drept urmare, i-am pus fenomenului eticheta de bug și l-am șters cu buretele dintr-o mișcare imperceptibilă a creierului.

A fost joi pentru că nu putea să fie altceva. Probabil.

Sunt ipohondră?

de ce, crezi că e o boală?

Nu vreau să trăiesc prea repede, atâta tot.

BĂI, VOI DE ACOLO.

Nu... Eu de aici.

CE FACI?

Mi-am închis căsuța de e-mail. Tu?

MI-AM ÎNCHIS CĂSUȚA DE E-MAIL.

De ce?

DE TREI SĂPTĂMÂNI AM ACELAȘI COȘMAR.

Și eu. În mijlocul unui cutremur a cărui energie generează secvențe scurte și repetate de culori, un ceas electronic cu countdown se oprește ca în cele mai proaste filme americane, la 00:03. O voce de tată-”dumnezeu”, care îmi cânta în vremuri de leagăn ceva legat de Cristina și de parfumul florilor, îmi spune să adun toate jucăriile din locul în care am fost alăptată și să le pun în pragul ușii. Îl întreb dacă îmi poate lua și furnicile pe Arca lui Noe. Nu-mi răspunde și simt cu cea mai mare certitudine că a închis ochii... Oricum, e mai complicat de atât...

AVEAM 16 ANI ȘI ERAM ÎN VACANȚĂ CU DOI PRIETENI LA MUNTE.

E destul de trist, într-adevăr. Și ce îți doreai cel mai mult?

PRIMELE NOTE DIN REFRENUL ADAGIOULUI ÎN SOL MINOR.

Și le-ai găsit?

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ.

La mine a fost Chopin. Și îmi doream același lucru ca el - să ajung acasă. Home. Ultimul acord, căzut în poziție de fetus direct în miezul preșului din fața ușii.

...LUNGUL NASULUI,

Iartă-mă că te corectez, prietene, dar cred că te referi mai degrabă la lungul degetelor.

BIBLIA ȘI APOCALIPSELE O PREVESTISERĂ DE MII DE ANI.

Și tu ai atins-o. Am văzut eu pe coperta cărții. Cum e?

dialog fictiv cu prima replică a fiecărui capitol din Psihonautica

+ Alex RandomEmotion.

+ Paul Doru Mugur.

aer

2011-06-17T22:26:00.004+03:00

ieri dimineață, particulele tale elementare respirau lumină,

așa că m-am îmbrăcat într-o rochie subțire.

amar

2011-04-14T13:54:00.002+03:00

Îmi place amar pentru că îmi înfige în obrazul interior un vârf de dulce. Prefer verde pentru că are o mie de chipuri şi te iubesc pe tine pentru că nu eşti altcineva. Îmi place absintul pentru că prefer verde şi am o mie de chipuri pentru că-mi place absintul. Prefer amar pentru că nu are gust de altceva şi te iubesc pe tine pentru că îmi înfigi în obrazul interior un vârf de dulce.

heaven

2011-03-21T12:05:00.003+02:00

M-am transformat în momeală pentru peşti ca să am ce mânca întreaga viaţă.

omul duplicat

2011-02-15T22:37:00.003+02:00

Cu ochii mijiţi de lumină, ies pe balcon.

Vecinul din apartamentul de alături stă cu braţele atârnate peste fereastra bucătăriei. L-au externat acum o lună, susţin că s-a vindecat. Mă amuza oarecum verdictul lor pueril şi certitudinea că nu au dat greş, alimentată de siguranţa tomurilor de psihologie.

"Când înţeleptul arată luna, imbecilul priveşte degetul."

N-au ştiut că nu se schimbase nimic. De ani şi ani, acelaşi ritual. Duminică dimineaţa, ora 8, aceeaşi cană ciobită din care ies duhuri de cafea, aceleaşi ţigări Snagov fără filtru, luate de la biciuşcăria de pe Victoriei, aceeaşi cămaşă în dungi, pe care nu mai are cine să i-o calce. Întâmpină lumina cu aceeaşi privire transparentă, care m-a catalogat deja ca invizibilă.

Dar eu ştiu ce gândeşte.

Detestă cele cinci minute în care trebuie să-şi fiarbă cafeaua după o noapte nedormită. Taxiul care toarce la trei străzi distanţă (de asta nu-i plac pisicile - numai gălăgia de ele), Dacia care porneşte din a treia încercare, păsările astea nenorocite care nu se mai opresc din ciripit, ca nişte babe fără ocupaţie, care supraaglomerează autobuzul până la Obor numai pentru că ouăle sunt cu 50 de bani mai ieftine. Soarele care se reflectă în ferestre atât de puternic încât stă timpanul încordat în caz de pocneşte vreuna, strănutul singurului om care se duce duminică la muncă şi zgomotul insuportabil al paşilor săi pe asfalt (un ratat – de ce nu a învăţat în timpul vieţii?), câinele care îl latră ca apoi să alerge gudurându-se către el (măcar să-l muşte, dacă tot iscă atâta scandal)... Atâta zarvă, atâta agitaţie! Noaptea e tăcută, noaptea e bună, cui îi trebuie ziuă când avem noapte? Ar vrea să doarmă.

Se întoarce în bucătărie şi îi imit gestul. Am timp să-mi pregătesc ceaiul, apoi ne vom reîntâlni tacit, fiecare conştient de prezenţa celuilalt.

Cu ochii mijiţi de vârstă, încerc să disting contururi.

O femeie tânără îşi schimbă încontinuu poziţia la câţiva paşi distanţă. Îşi mişcă mai ales partea corpului care, după înălţime, pare a fi o gură.

Ştiu ce vede. Ce gândeşte.

Vede un om pe stradă. Paşii lui ţin ritmul. Taxiurile torc plăcut, vrăbiile se întrec în triluri. Vântul îi pregăteşte urechile pentru cea mai frumoasă muzică pe care o poate auzi duminică dimineaţa.

Îmi observă căutătura insistentă şi se întreabă dacă urăsc duminicile sau dacă o urăsc pe ea.

journal extime

2011-01-27T08:34:00.004+02:00

sub pielea ei, timpul îşi construia o casă cu etaj;
în mintea ei, timpul nu mai exista de mult.

fluturi şi molii

2010-12-20T18:41:00.002+02:00

Am auzit o poveste cutremurătoare despre comis-voiajori de fluturi care vindeau marfă proastă ilegal şi la suprapreţ.

n-ai decât

2010-12-14T00:34:00.002+02:00

Azi-dimineaţă n-am simţit nimic.

Când am scos capul din pernă, lumea era o coajă de nucă. Am simţit prezenţele ca pe nişte ciocane insistente care căutau un miez păcătos de dulce. Dar miezul nu era acolo. Se transformase într-o ciocănitoare care scobea coaja unei alte nuci.

Azi-noapte am ţinut buzele întredeschise numai cât să spun „N-ai decât!”.

Şi atunci am simţit ceva.

grade

2010-11-30T02:36:00.000+02:00

Bucureşti: -2 grade Celsius
+
Absinth: 78 grade Gay-Lussac
+
Cutremur în Japonia: 6,8 grade Richter
=
Eu, acum.

Gonesc pe contrasensul propriei autostrăzi.

acceptance. întoarcerea

2010-11-29T23:05:00.000+02:00

A trecut aproape un an. Însă nici o întrerupere nu este prea lungă atâta timp cât este egoist de suficientă.

S-au strâns în mine atâtea cât să pot doza cu linguriţa, pe stomacul nepătat. Am văzut copii muşcând frenetic din pântecul reginei-mamă, madone despicate din interior de propriile lor răzoare, dar mai ales am învăţat să tac despre ceea ce înseamnă frumos.

Sunt obosită de discuţii despre artă, nu mai vreau să văd fotografii. Îmi bâzâie muşte pe la tâmple, iar cu agitarea cozii reuşesc doar să mai las pe frunte o amprentă de sânge, care atrage cu sine şi mai multe insecte. Aşa că mă dezbrac cu totul în faţa voastră, îmi pun căciula cu urechi lungi şi ghetele roşii. Ochii închişi, mâinile pătate de var, vă mânjesc pe pleoape, disloc o vertebră, mă înclin.

De aici începe prezentul continuu.

despre fericire

2010-03-17T10:56:00.002+02:00

Nu ştiu cum să scriu despre fericire.

Notiţe. Şi femeia-copac. Iarăşi.

2010-02-09T02:15:00.007+02:00

N-am mai scris de ceva vreme.
Asta pe lângă faptul că, la recitire, jurnalul ăsta public începe să-mi pară siropos şi inutil.

Înregistrăm a doua piesă, iar sentimentul e acelaşi: sunt recunoscătoare şi radiez de bucurie, dar totodată simt că-mi las unicul copil să plece în lume, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, ca într-o uniune care se destramă în momentul când se afirmă.

După ce am urlat atâta vreme după linişte, parcă-parcă se arată. De data asta ceaiul vine singur spre mine, cu cereri de fotografie şi cântec (ce mi-aş putea dori mai mult?), iar obsesia pe care o dezvolt pentru femeia-copac şi tot ce reprezintă ea îşi lasă amprenta mai adânc decât mi-aş fi imaginat până nu demult că aş vrea.

Am "upgradat" desenul cu ajutorul Herminei şi foarte curând îl voi purta cu mine peste tot. Ce-i drept, e mai simplu decât să-mi plantez rădăcini de copac sub piele. :)

Anou

2010-01-05T05:02:00.003+02:00

An nou. Planuri multe şi mari şi ambiţii prosteşti de care voi ţine cu dinţii.
An nou şi greu şi cu nevoie de tot ajutorul pe care-l pot primi din partea voastră, măcar cât să-mi ţineţi pumnii.

Partea mai uşoară a şi început, dacă stau bine să mă gândesc: următoarea piesă intră în studio cândva săptămâna viitoare. Sper.

Să vedem... să vedem... să vedem... ce-o să iasă.
Sună periculos! :)

Şi la mulţi ani!

de sezon

2009-12-24T14:53:00.004+02:00

Gata. Trebuie să-mi tratez şi eu creierul infectat de spiritul sărbătorilor.

Am ceai, scorţişoară şi zăpadă. Am deja cadouri frumoase şi bucuria că am adus zâmbete sincere. Am câţiva prieteni şi sentimentul că aproape am râs cu toată fiinţa.

Dar nu-mi place să fac bilanţul.
Voi dezamăgi, voi fi salvarea unora, voi învăţa, voi uita, ca în fiecare an - poate doar proporţional mai mult. Anul viitor va fi aşa cum va fi şi, cum nu am regretat nimic până acum, nu voi regreta nici de acum încolo.

Aşa că vă urez şi eu zile fericite, dar mai ales cu linişte sufletească.

Şi nu uitaţi: Moş Crăciun există! Viva la revolución!

Nadir

2009-12-18T12:40:00.007+02:00

Mă laud cu muzica, versurile, şi fotografiile, dar ”vina” pentru producţia muzicală şi aranjament îi aparţine lui Adrian Cristescu. Mulţumiri lui Mysha pentru chitară.

vină

2009-12-12T14:28:00.002+02:00

După tot ce-ai dezgropat, n-ai găsit nimic, aşa-i?
Credeam că doar ”iarta-mă” e un cuvânt greu, dar se pare că e mai greu să-ţi recunoşti ţie că am dreptate.

Hai... Acum fii bun şi curăţă-mi obrazul de noroiul de pe palma ta.

PS: Post nedirecţionat, că cine ştie cine se simte.
PPS: Cine se simte, să-şi pună totuşi întrebări.

Casa cu lumină albă

2009-11-27T11:11:00.001+02:00

Vreau să mă trezesc în miros de iasomie.

Să fie totul alb şi o linişte atât de profundă încât să pot asculta muzica mişcărilor din cealaltă cameră: dezbrăţişarea de dimineaţă a pleoapelor, ritmul perfect al paşilor pe parchet, clinchetul linguriţei în cana care va ajunge curând lângă pernă, gura de aer trasă în piept spre a-mi şopti numele.

Să întind mâna puţin de tot, cât să se înmoaie în aburii de ceai proaspăt şi, prin ochii închişi, să văd lumina gălbuie care inundă camera.
Să pară că dorm, fiind doar închisă ermetic de teamă să nu tresar şi să alung astfel furnicile care îmi tropăie pe sub piele ca pe scoarţa unui copac tânăr.

Parcă deja îmi tremură lobul urechii şi pare greu de spus dacă e o adiere de vânt, propriul păr sau buricele unor degete tocite.

Vreau să mă prindă noaptea în miros de iasomie, privindu-l cum adoarme în timp ce îi citesc o poveste şi zâmbind cu gândul spre dimineaţă, când îi voi aduce cana fierbinte lângă pernă.

(vis cu) elefanţi şi copii bătrâni

2009-11-21T15:49:00.005+02:00

Poate că ar trebui să ţin un jurnal de imagini, în care să strâng toţi monştrii din pântecul unui subconştient sedat cu ceaiuri, filme/muzici/cărţi dereglate şi masochisme emoţionale.

Noaptea trecută m-a prins delirând între cele şase feţe ale unui cub închis. Corpul îmi ardea atât de tare încât aveam senzaţia fizică a faptului că respir nisip încins. Era teribil de cald şi frig în acelaşi timp şi purtam un palton gros, până peste genunchii goi-goluţi.

Pe jos - o mare de ceaţă.
În faţa ochilor - o clădire greoaie cu sute de etaje, construită numai din geamuri şi fără parter, suspendată pe o scară fragilă.

Câţiva elefanţi înghesuiţi într-o încăpere de două ori mai mică decât volumul lor formează un şir vertical şi de neclintit. Nu sunt bibelouri, pentru că ochii le clipesc şi din trompă li se scurge un lichid vâscos.
Pe coridoare, în loc de parchet sau marmură, stă întins un covor de şobolani albi, iar de colo-colo, pe câte un piedestal frumos ornamentat, staluceste o cutie simplă, cu interiorul căptuşit în oglinzi. În fiecare dintre micile sicrie stă chircit câte un copil cu păr alb, ochi albaştri şi piele zbârcită.

Fie clădirea dospea rapid, fie mi se scurtau picioarele.
Cert e că mă absorbeam în propria carne cu disperarea unei Alice în Ţara Minunilor care vroia de fapt să crească.

Am deschis ochii şi m-am dus direct spre oglindă, să văd ce culoare are părul meu şi dacă am cumva pielea crăpată.

Nu încerc să caut semnificaţii şi nici nu pot determina dacă a fost vis sau coşmar. Şi nici măcar n-am stat în preajma lui Dalí zilele astea.

Dar sunt curioasă: vouă ce vă aberează subconştientul în somn?

Prêt-à-Porter. Colecţia toamnă-iarnă 2009

2009-11-21T09:42:00.002+02:00

A fost prima toamnă care a vuit pe lângă mine cu speedometrul suprasolicitat şi care m-a mai şi îmbăloşit cu noroi.

Bine, recunosc... mai scot bucăţele de august din culoarea părului proaspăt vopsit temporar în vişină putrezită/roşu acaju/frunză în bătaia vântului cu picăţele de sânge închegat şi restul nuanţelor care fac deliciul Bubulinelor-gospodinelor din toată lumea şi cu care n-am de gând să-mi umplu nici capul, nici ochii.

Colţul de mochetă pe care mă fac melc atunci când caut căldură îşi întinde praful spre lumina dulce, ca de mai. Restul casei are însă iz de zăpadă, de primă ninsoare clujeană, care stă să se prăvălească curând şi din cerul ăsta metalic.

Ceaiul e încă fierbinte. Înghesuie miros de scorţişoară în fiecare pliu al pielii, acolo unde aş prefera să se cuibărească furnicile din abdomen.
Până şi nuanţatorul de păr se laudă ostentativ cu esenţa lui de portocale. Şi chiar dacă n-ar sta scris pe pachet, aroma înţepătoare intră noaptea până în fundul orbitelor şi îmi virusează somnul deja bolnav.

Mă striveşte dorul de firesc.
Strivesc şi eu tastele cu atâta ură încât au prins culoarea portocalei devorată pe nerăsuflate, aşa mare şi mecanică că mi-e teamă să nu ticăie prea zgomotos în stomac şi să trezească omizile netransformate încă în fluturi.
Naiba ştie ce senzaţii mutante s-ar putea naşte atunci...

Dar încă mai cred în geamul înclinat cu care m-aş putea păcăli că locuiesc într-o mansardă şi în ploaia de care m-aş lăsa absorbită numai ca el să se înfurie că-mi e absent şi să-şi dea seama astfel câtă nevoie are de mine.

Şi mai cred în femeia care nu clipeşte când aude ”te iubesc”, dar căreia i se topesc rotulele şi carnea în furnalul încins şi rigid al trupului.

Desert

2009-11-21T06:15:00.004+02:00

Până mă hotărăsc să postez ce tocmai am scris, voilà de vedeţi şi ascultaţi. Există şi varianta în engleză aici:

Pendul

2009-11-19T04:26:00.014+02:00

Valsez strâmb, fără urmă de graţie.
Mă balansez cu fruntea spre în jos, cu tot sângele în cap şi cu un fir subţire înnodat în jurul degetului mic de la picior.

Un pendul rotund şi nehotărât, care bate gongul între coasta stângă şi cea dreaptă a prăpastiei, între coastele cuiva, între inimă şi iluzia ei din cealaltă jumătate a pieptului.

Alt pendul bate un gong rotund şi nehotărât, despre care nimeni nu poate spune dacă a fost primul, al doilea sau cel după care îmi fac intrarea în scenă.

Cadenţat, sorii electrici îşi îngustează razele, iar câţiva ochi mai curioşi îşi strâng petalele spre a vedea mai clar.

Păcat.

Pentru că, de data asta, cortina nu se va deschide.
Se va bloca în menghina care de obicei crapă cutia toracică pentru ca bila de aer înghesuită în piept să nu se spargă în interior.

Restul... e tăcere.

Theatre du Chat Noir

2009-10-31T18:00:00.009+02:00

Se întâmplă uneori să mă simt că o pisică neagră.

Fie că mă strecor pe perniţe în viaţa altora sau că pierd controlul nevoii de a-mi anunţa prezenţa printr-un tors discret, reacţiile umane nu încetează să deschidă cortina pentru noi actori pe scena uimirii mele.

De la un pat cald care mi se cuvine, până la puricii care-mi muşcă violent din piele, fiecare ”da” şi ”nu” îşi are culoarea sa - unele sunt galben pal, ca senzaţia dulce a somnului într-o căpiţă de fân, în timp ce altele îşi urlă griul metalic al unor gheare care cer căldură în miez de iarnă.

Oricât de elegant mi-aş purta mândria prin gesturi calculate şi zâmbete pe sub mustaţă, dezinteresul şi răutatea soldate cu picioare în moalele stomacului dor groaznic, indiferent de la cine vin.

Totodată, însă, ele sunt puncte de bifurcaţie, momente în care apar întrebări şi, implicit, portiţe de ieşire.

Şi ce-ai să alegi atunci?
Ai să fugi de oameni pentru totdeauna, preferând noaptea şi cotloanele dosite sau ai să le dai o şansă celor care vor să-ţi mângâie ciuful rebel din creştet şi nasul umed?

Vă mulţumesc vouă, celor care vă lăsaţi zilnic povara mâinii pe creştetul meu. Mulţumesc pentru fiecare porţie de apă şi mâncare, pentru adăpost şi mai ales pentru rănile oblojite aşa cum v-aţi priceput voi mai bine.

demitizări

2009-10-19T20:06:00.007+03:00

Mă tot întreb ce e cu nevoia asta acută de a judeca textele altora.

Nu vând vreun manual de dezvoltare personală, nici vreun jurnal extraordinar despre viaţa mea fabuloasă. Nici măcar nu încerc să mă impun printr-o idee revoluţionară despre cei n paşi care trebuie făcuţi pentru a atinge armonia supremă.

Dacă aud chinezi vorbind şi spun că sună a cântec de-a-ndoaselea, nu înseamnă că am intenţia să jignesc pe cineva. Ba din contră, poate fi dovada că am descoperit în limba respectivă o muzicalitate aparte.
Iar dacă spun că pantele sunt ipocrite, nu e cazul să mă consideraţi nebună. Serios acum, voi ce aţi spune despre ceva care e şi deal şi vale în acelaşi timp?

Nu m-am gândit nici o clipă să scriu cu scopul de a convinge că ceva e într-un fel sau altul. Singurul motiv serios pentru care scriu este din egoism, pentru a scăpa de o povară pe care n-o pot purta pe umeri.
Sunt conştientă că tot ce-mi pare mie corect, bun şi frumos poate fi Iadul dezlănţuit pentru X sau Y. Şi mai cred că ar trebui să luăm asta în considerare în orice situaţie, pentru că fiecare concluzie pe care o tragem se va învârti în jurul unor repere personale.

Par example, îmi pare monstruos să-ţi însuşeşti drepturile asupra vieţii unui om, indiferent de răul pe care l-a generat. Dar încercaţi să-i explicaţi asta unui criminal.
Şi situaţia inversă: poate că aş căuta modalităţi mai complexe şi mai inteligente de a pedepsi pe cineva, dar sunt sigură că alţii, pe lângă faptul că ar întoarce şi celălalt obraz, n-ar recurge nici măcar la o asprime a cuvintelor.

Poate cineva să spună acum ce e corect şi ce e greşit?
Sigur că o poate face oricine, însă numai potrivit unor repere alese de persoana care-şi dă cu părerea până îi loveşte şi pe alţii.

Lucrurile pe care le scriu, oricât de abstracte ar părea uneori, nu sunt încercările de a face artă ale unui poet care nu-şi poate explica propriile versuri.

În viaţa de zi cu zi, mai presus de cuvinte, totul e cât se poate de palpabil şi de real - nu există femei cu tălpile lipite de nori (doar dacă stau tolănite în iarbă, cu picioarele întinse spre cer), n u se va înţepa nimeni în picturi sparte dacă sare în apă (acolo nu e decât reflexia unui chip pe care valurile îl dezintegrează când bate vântul), nu există nici măcar copila din a cărei piele a crescut un copac (de fapt, ea a crescut singură copacul, sub forma unor riduri care urmează să se adâncească din ce în ce mai mult).

În schimb, cât se poate de vii și reali suntem noi, oamenii cărora le scrâşnesc oasele de oboseală şi care încearcă totuşi să asculte cum pocnesc şi încheieturile altora.

cea care nu plânge

2009-10-02T18:47:00.004+03:00

Tristețea nu-i crestează albii de râu pe obraz.

Nu-i lasă nici măcar riduri, pentru că lacrimile ei curg în interior.
Hrănesc generos pământul crud al cărnii ei și dau rod semințelor din care nu cresc ramuri de nervi, ci fire de păr.

Ea are păr tot mai des și gene lungi, care nu țin apa.

Eu am zbateri de inimă tot mai dese și mâini lungi, dar plasa în care vreau să prind fluturi are ochiuri prea mari.

cea mai crudă persoană din lume...

2009-08-29T14:25:00.005+03:00

...este cea care a avut ideea de a realiza un puzzle de 1000 de piese cu imaginea asta și care mi-a transmis telepatic să-l regăsesc în dulapul cu prostioare.

Dar sunt masochistă. Așa că probabil ne revedem peste câțiva ani. :)
Multi-multi-multi day task!

(Update) a ”chestie” a day keeps the doctor away

2009-08-28T12:12:00.001+03:00

Update: Azi, încă două imagini din serie.
Update 2: Deja m-am lăsat din taskuri, că doar nu le începusem bine. Asta e. Când n-ai timp, n-ai.

Deci da.
Mi-am stabilit ca task să fac în fiecare zi câte ceva care să-mi stimuleze imaginația și răbdarea, pe care s-a cam pus praful de la o vreme.
Sper să mă țin de promisiune.

Pentru azi, din pasiune arzătoare pentru oi, primul vizual dintr-o serie de cel puțin trei:

abia atunci.

2009-08-19T18:01:00.023+03:00

În nici o oglindă nu mă priveam mai cu teamă decât în cea a apei.

Ai observat?

Începe când arunci sacii din spinare, cu boltă, spre calmul ei ademenitor. În funcție de greutatea lor și de viteza cu care le-ai spus adio, va veni și confirmarea că nu mai au unde să cadă, că au lovit mâlul și gata.

Foarte curând, valuri de diferite mărimi îți vor răspunde. Însă vor reflecta nu zâmbetul pe care îl forțezi ca să te autoconvingi că mustești de bunătate și fericire, ascunse prin cine știe ce cotloane, ci o imagine mult mai apropiată de realitate: o pictură în mozaicuri suprapuse, unde colțurile buzelor sunt sus și jos în același timp.

Pentru că apa asta limpede se tulbură de la cea mai neînsemnată atingere sau adiere, de la vocile altor oameni rătăciți pe mal sau din cauza unei lacrimi care, căzută în palma ei, împrăștie la suprafață toate orizonturile circulare din care trebuie să ieși pe rând și cu răbdare în porții sănătoase.

Și abia atunci când ai curajul să te vezi în oglinda asta așa cum ești de fapt - obosit, urât și singur - și, cu toate cele, să zâmbești sincer, fără urmă de regret...
...abia atunci începi să fii cu adevărat liber.

Ce să fie, deci? Un Picasso tânăr, ”în dulcele stil clasic”, sau unul cu viziuni care au schimbat fața (ce ironic!) artei?

regina.

2009-08-14T00:05:00.003+03:00

.

Şi cuvinte despre album. Aici.
.

despre orbire

2009-08-06T13:37:00.007+03:00

S-a întâmplat ieri.

Nu departe, cât ai arunca un băţ peste drum sau la distanţa la care ar putea sări o aşchie de trunchi, există un sat care se numeşte, brutal de sincer, Curcubeu.

L-am lăsat în urma roţilor pe înserat.
Pădurea s-a închis în faţa ochilor într-o arcadă infinită, ca şi cum un tren ar fi trecut printr-un zid de frunze şi ar fi retezat în el un tunel perfect. Lumina nopţii era neagră, aşa că am stins farurile pentru câteva secunde şi am apăsat pedala până la pământ. Instinctiv, am tras cortina pleoapelor, dar am ridicat-o iute din disperarea de a cuprinde cu privirea toată adâncimea nimicului din faţa mea.

Îmi aduc aminte, s-a întâmplat şi acum un an.
Mergeam pe stradă, iar lumea se lovea de mine ca de un câine rătăcit printre zeci de picioare grăbite. Am închis ochii şi am parcurs tot drumul dintre metrou şi casă astfel, proiectându-mi amintiri şi bucăţi de traseu pe ecranul interior al pleoapei obosite: stâlpul pe care l-am ghicit după numărul paşilor, trecerea de pietoni pe care am traversat-o cu urechile, mirosul de magnolii care mi-a dat certitudinea că sunt pe trotuarul din dreapta...

Cu câteva ore în urmă am simţit cum asfaltul se topeşte sub roţile care mă duceau spre casă.
O ceaţă ciudată mi-a intrat în ochi cu violenţă insistentă, iar genele s-au înmuiat iremediabil în umezeala ei, amestecându-se cu praful pe care îl respiram.

Mi-am adus aminte atunci din câte motive îţi poţi pierde vederea, cum poţi "orbi" de tristeţe, gelozie, dezamăgire, mânie, confuzie, şi cum cel mai trist e, probabil, să orbeşti de fericire - de o fericire iluzorie, apărută în scurtul răstimp în care ai decis să stai mai mult în lumina reflectoarelor pentru că, nu-i aşa?, nimeni nu se poate sătura de aplauze.

Nu-mi răstălmăciţi cuvintele.
Îndrăznesc să mă repet, însă scriu şi aici că "te iubesc" poate fi la fel de bine "ce subit e", aşa că cine ştie ce ar putea ieşi din textul ăsta dacă cineva ar avea prea multă răbdare.

fly me to the moon...

2009-07-16T14:47:00.007+03:00

Spui că eşti la pamânt ca şi cum ar fi un lucru rău.

Ştii bine că solul gras ascunde rădăcini din care, cu puţină căldură, pot creşte pomi cu roade zemoase. Trebuie numai să te aşezi pe lutul fraged, să-l macini în clepsidra palmei şi să aştepţi zâmbind.
Până să-ţi dai seama, un fruct te va lovi în moalele capului şi vei descoperi gravitaţia. Curând, entuziasmul îţi va da aripi şi, la fel de repede cum ai urcat-o pe un piedestal, vei realiza că nu mai crezi în ea. Sau vei fi fericit până la Lună şi îi vei constata instabilitatea.

Nu a Lunii, ci a gravitaţiei.
Luna oricum există. Să fim serioşi, toată lumea ştie asta. În plus, e pătrată.
Şi apoi, poate că de colţurile ei vei lega sfori şi-mi vei face un leagăn, în care voi dansa pe muzica a două inimi sfârşite de dor.

Am ochii întinşi spre o mare de nori ale cărei pliuri aşteaptă să fie umplute.
Sub trupul meu, pământul arde mocnit. Tolănită în iarba asta caldă şi umedă, care toarce plăcut, arunc spre buzunarele cerului "dacă"-urile care ne-ar putea petici hainele rupte. Ai putea încerca şi tu asta, să-ţi scoţi picioarele din asfaltul încins în care ştiu că nu-ţi mai găseşti locul. Sigur, nu te va scăpa de toate grijile, însă e liniştitor.

Cu multă răbdare şi un zâmbet continuu care să-ţi mai umple ridurile de pe frunte, eu voi planta seminţe de sori în grădina din faţa casei, ca să am ce pune în şemineu când se face frig.

Şi, în timp ce mătur praful de stele de pe rafturi, tu ai putea să-mi cânţi piesa asta:

despre entuziasm...

2009-07-03T21:37:00.003+03:00

Am învăţat, atunci când înghit aerul cu nesaţ, să îl ţin captiv o vreme în colivia pieptului şi să spun o rugăciune cât de simplă, în care să cred atât cât să nu izbucnesc în râs la prima urmă de îndoială.

Răbdare, ma chérie, şi lumea va fi a ta...

joaca de-a jumătăţile

2009-06-29T13:14:00.008+03:00

Sunt L.
Ce bine-ar fi dac-ai fi L...
Ne-am ţine cu o mână de-un picior
şi-am fi un pătrat.

Sunt C.
Ce bine-ar fi dac-ai fi C...
Ne-am lua de mâini, ne-am învârti
şi-am fi un cerc.

Sunt O.
Ce bine-ar fi dac-ai fi O...
Ne-am ţine cu buzele de buze, am zâmbi
şi-am fi infinit.

Stare continuă de amorţeală. Dar măcar simt agitaţia furnicilor pe sub piele.
M-am privit în oglindă azi-dimineaţă şi iar am primit ca răspuns o grimasă enervantă, ca de bătrânică ciufută, care spunea acelaşi lucru ca de fiecare dată în ultimul an: "Du-te naibii, femeie, cu toţi demonii tăi!"

Foarte bună piesă. Numai că nu vreau. Sâc!

Voi recomandaţi, noi vă dăm premii

2009-06-23T21:19:00.010+03:00

Dat fiind faptul că vara a venit brusc şi neanunţat, căldura şi târgurile recente au luat Mixul de Cultură pe sus, iar acum ne scăldăm între atâtea cărţi, filme şi muzică încât nu ştim de unde să începem cu recenziile. Şi, cum avem nevoie de o gură sănătoasă de aer proaspăt înainte de a ne apuca de treabă, ne-am gândit să vă cerem ajutorul!

Tot ce trebuie să faceţi e să ne recomandaţi o carte şi un album muzical care v-au plăcut atât de mult încât le-aţi pune pe repeat dacă nu ar fi şi alte lucruri frumoase pe lume. Ne declarăm deschişi la orice propunere atâta vreme cât ne convingeţi în câteva cuvinte că aţi ales combinaţia perfectă pentru o după-amiază călduroasă sau pentru o seară cu adieri plăcute de vânt.

Pentru cea mai bună potrivire de lectură şi muzică, Mixul vă răsplăteşte cu patru cărţi răcoritoare de la editura Vellant, care vă vor dezmorţi din leneveală: “Escadron Ghilotina” şi “Un dulce miros de moarte”, ambele scrise de Guillermo Arriaga (autorul scenariilor “Babel” şi “21 grame”), precum şi două exemplare din “Monştri plini de speranţă”, de Nicholas Mosley (roman câştigător al premiului Whitbread în anul 1990).

Şi, ca schimbul să fie totalmente cinstit, A&A Records oferă în plus, pentru fiecare din cele patru cărţi, cel mai proaspăt album Lhasa, care vă va încălzi pe dinăuntru atât cât să ajungeţi la gradaţia termometrului de pe balcon şi să vă fie numai bine.

Acestea fiind zise, aşteptăm propunerile voastre într-un comentariu aici sau pe mail (contact@mixuldecultura.ro), până la data de 5 iulie, ora 23:59.

Spor la… recomandări!

Clepsidre

2009-06-20T18:26:00.012+03:00

Las sute de pietricele să-şi alunece paşii printre degetele mele.
În timp ce multe se ţin cu milă de norii palmelor, restul cad ca o ploaie de plumb, o ploaie ce picură cu un zâmbet în colţul gurii, cât să nu răvăşească totul în cale.

Şi doar de nu s-ar rupe cerul de tot...
De-ar veni un vânt sălbatic care să strivească nemilos fiecare piatră, până s-ar cerne numai nisip, şi de le-ar împrăştia apoi materia fină prin deşert, unde ar fi departe de singurătate şi de iluzia "mării într-un pahar de apă cu sare" pe care le-o oferă căuşul unor palme.

Uneori îmi simt oasele de sticlă.
E amuzant să te gândeşti că sticla e făcută din nisip şi că, împreună, nasc clepsidre.
Asta înseamnă că oasele mele sunt la rândul lor clepsidre? Că timpul îşi construieşte în ele o casă cu etaj? Şi, dacă da, locuitorii sunt nişte pitici prin degetele cărora firele de nisip îşi alunecă paşii?

Cred că sunt un pic obosită.
Dar azi dimineaţă am tras timid jaluzelele, iar lumina care se cernea prin sita de nori nu mi-a stârnit senzaţia unui claustrofob disperat după o gură de aer, ci o linişte de perdea mişcată blând, în ritm de vals, de briza unei zile toride.

Şi doar de nu s-ar rupe cerul de tot...

Zurich Chamber Orchestra

2009-06-16T11:47:00.004+03:00

across the universe

2009-06-11T15:39:00.002+03:00

Demenţial începe filmul ăsta.
Şi nici restul nu-i rău.

Comis-voiajori de fluturi

2009-06-08T15:10:00.005+03:00

Poate că drumul e în pantă şi frânele nu mai sunt de încredere sau, mai rău, poate deja ai început să crezi că, la un timp după ce te vei resemna, îţi vei fi suficient.
Va veni o vreme, însă, când vei întoarce capul spre tine. Îţi vei urla în interior toate dorurile în aşteptarea unui răspuns ferm, dar vei primi la schimb urma unei voci care nu mai ştie decât să imite şi care nici măcar nu mai seamănă cu a ta.

Aşa că, oricât de respingătoare ar putea să-ţi pară, nu strivi omizile; dacă le accepţi lor moartea, ai să omori totodată şi fluturii.

Şi pot înţelege să trăieşti fără doi, trei... dar cât timp crezi că ai să poţi rezista cu stomacul gol?

Poate că sunt momente în care crezi că ar fi mai bine să te rupi definitiv de zbuciumul dulce-acrişor al aripilor sub piele. Dar, crede-mă, se va găsi o mână de oameni care vor aduna ultimele omizi şi le vor ascunde bine de tot o vreme, cât să crezi că ai uitat de făpturile minunate în care se transformă.

Şi ce-ai să faci atunci când, siguri pe ei, îţi vor bate la uşă cu promisiunea că vei primi un roi întreg de fluturi dacă-ţi vinzi sufletul lor?

P.S.

Airplanes
Take you away again
Are you flying
Above where we live
Then I look up a glare in my eyes
Are you having regrets about last night
I'm not but I like rivers that rush in
So then I dove in
Is there trouble ahead
For you the acrobat
I won't push you unless you have a net

You say the word
You know I will find you
Or if you need some time
I don't mind
I don't hold on
To the tail of your kite
I'm not like the girls that you've known
But I believe I'm worth coming home to
Kiss away night
This girl only sleeps with butterflies
With butterflies
So go on and fly then boy

Balloons
Look good from on the ground
I fear with pins and needles around
We may fall then stumble
Upon a carousel
It could take us anywhere
.

Alina Manole şi "Luna pătrată"

2009-06-05T21:37:00.009+03:00

Prima încercare de a scrie despre Alina Manole a fost la vremea lansării albumului ei de debut, “Luna pătrată”, când am avut norocul de a fi prezentă la o reprezentaţie plină de surprize, de la proiecţii înduioşătoare şi “prietenul invizibil” dansator de step, la elemente de instrumentaţie care au fost sarea şi piperul concertului.

Recunosc, m-a întârziat blocajul obişnuit vis-à-vis de lucrurile care mă mişcă din rădăcini, dar şi faptul că întotdeauna am simţit muzica ei cu totul diferită de ceea ce ascultasem înainte, fără însă a putea să arăt cu degetul elementul magic, care lipseşte din folkul tradiţional.

“Luna pătrată” înseamnă texte inteligente şi curajoase, o voce care ţi se strecoară pe sub piele fără a cere voie înainte, dar şi o mână de instrumentişti pe care Alina i-a lăsat să intre în peisajele ei şi care au reuşit astfel să transforme piesele în adevărate file de jurnal ale unei femei ce se doveşte a fi uneori puternică şi fermă, alteori răvăşită în mod aproape inexplicabil de detalii spre care oamenii grăbiţi închid adesea ochii. Avem de-a face cu un album “de stare”, în care te împiedici la tot pasul de linişte interioară şi de perdele care ascund iubiri atipice ("Sirene", "Căsătorie în stil italian"), ironii deloc finuţe despre plictisul în doi ("Aşa şi-aşa"), precum şi evidenţe trecute prea des cu vederea ("Colinda copacului").

Formula de trei aleasă pentru turneul de promovare, respectiv melanjul dintre o Alina Manole (chitară şi voce) care simte folk, un Adrian Cristescu (pian) care ai zice că s-a născut cântând jazz şi un Tudor Olaru (bas) zglobiu, venit dintr-o formaţie rock, e gândită ireproşabil, armonizată fiind de o prietenie strânsă şi de încrederea muzicală care nu rareori naşte improvizaţii remarcabile atunci când te aştepţi mai puţin.

Eu, una, dacă nu m-aş fi lăsat convinsă până acum, aş deveni curioasă numai când mi s-ar spune că, la concertele ei, publicul ascultă şi tace. Sau când mi s-ar descrie cum, după ani buni de cântat, Alinei încă îi mai dau lacrimile atunci când o sală întreagă îşi face curaj şi îi fredonează versurile.

Cu sinceritate spun, însă, că nu recomand albumul celor care cataloghează orice întrepătrundere de genuri muzicale ca şi kitsch. Cu atât mai mult, nu-l recomand tradiţionaliştilor care refuză să accepte un gen de folk diferit de ceea ce cântă Ducu Bertzi, Vasile Şeicaru, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă sau multe alte nume grele ale generaţiei vechi.

Iniţial, mă gândeam că trebuia să-mi pun “condeiul” la lucru de mult, probabil încă de pe vremea când o tot vedeam la festivaluri şi nu mă puteam mulţumi să o ascult numai acolo.

Mă bucur, însă, că am avut răbdare. Pentru că, în sfârşit, mi-am dat seama care este “elementul magic” despre care vorbeam la început: Alina Manole mă face să mă simt frumoasă.

Drumuri

2009-05-30T13:45:00.008+03:00

Privite de sus, autostrăzile se despică în şosele, iar fiecare şosea se împarte deozordonat în zeci de alte străzi şi uliţe.
De sus, explozia asta de aşchii subţiri ia forma unui copac uriaş, ca un labirint - n-a fost nevoie decât să întind foaia pe masă şi să o mâzgălesc cu liniile de cărbune care-mi vor ghida calea spre Acasă.

Odată cu picioarele pe pământ, însă, fiecare fir de stradă cu vârful tocit râde cu nonşalanţă de siguranţa cu care păşesc. Asta pentru că arborii îşi cunosc cel mai bine scorburile, nodurile, fructele otrăvitoare, chiar şi viermii sau furnicile care îi tocesc scoarţa, atrase fiind de seva dulce.

Şi iată-le în faţa mea: o mână de drumuri, care mai de care mai tentant în haina sa de pământ necălcat.
Îl urmez fără dubii pe cel care corespunde schiţei, însă nu fac nici zece paşi, că mă trezesc în faţa unei prăpastii late.
Strig ceva şi aştept, însă ecoul nici măcar nu catadicseşte să se facă auzit. Cu certitudinea că şi el s-a rătăcit în adâncimea crăpăturii, plec tâmplele şi simt cum îmi pulsează în ele hohotul copacului, care probabil se distrează copios pe seama neputinţei mele.
Învinsă, dau să mă întorc. Însă genunchii se înmoaie brusc la gândul că n-am făcut vreodată bine resemnându-mă sau zăbovind în aşteptarea unui ajutor oricât de mic din partea cuiva care s-ar putea afla în trecere. Cu ace reci pe şira spinării, îmi iau avânt şi, tot repetând că trebuie să am încredere în mine, deja mă văd pe celălalt mal al oceanului de întuneric.

Am ales.
Ştiu că drumul meu musteşte de obstacole, râsete ironice, admirative sau răutăcioase, care tot vin din spate în stoluri invizibile. Însă deja intuiesc proba de foc şi, atunci când voi fi pusă faţă în faţă cu un "mine însămi", întruchipare a fiecărei slăbiciuni de care mă tem, nu-mi voi deschide răni de vreun fel, ci mă voi îmbrăţişa strâns, cu certitudinea că astfel mă accept cu totul.

Din acel moment, Acasă va trage zăvorul şi va lăsa uşa deschisă până la sosirea mea, indiferent de lungimea drumului pe care deja am început să păşesc.

P.S. Dacă merg cu fruntea sus, nu-mi trebuie tocuri de 20 de cm.

de-a improvizatul

2009-05-28T11:34:00.019+03:00

Regina Spektor - Apres moi

Apasă clapele pe rând, hotărât şi lung, ca un copil care n-a mai atins niciodată un pian.

Dorinţe de om încăpăţânat.
Renovarea camerei cu sentimente.
Mică ce sunt.
Fantomele altor bătăi de inimă.
Solniţa cu care am încercat să salvez nişte cartofi fără gust.
Lanterna pentru căutat sentimente în camera de renovat.
Silabele peste care am sărit de frică să nu-ţi par un copil.
Şi, peste toate, doi fraieri care nu mai înţeleg nimic.

Alege tu note, acorduri, şi joacă-te liber.
Aruncă-le într-un bol, amestecă bine şi scoate-le în orice ordine ţi-e voia. Şi nu-ţi fie teamă - nu mai există multe melodii prea complicate sau prea stridente pentru urechile mele şi nici înşiruiri de note care să-mi poată sparge timpanele sau să-mi apese prea tare pieptul.
Sau pur şi simplu ia-le aşa cum le-am aranjat special pentru tine şi zâmbeşte, pentru că lumea e deja prea plină de tristeţi.

Let it be.
Fiindcă "life is a lot like jazz; it's best when improvised."

Vara, ploaie de toamnă

2009-05-26T12:12:00.011+03:00

Împrumutasem timpul altcuiva, dar m-am trezit brusc în tăişul unui fir de iarbă dansând haotic în bătaia vântului.

El ştia că urăsc ploile de toamnă, ploi de plumb care îţi strivesc nemilos vertebrele, până când te contopeşti cu asfaltul rece.
El ştia că ploaia dintre noi e altfel, o ploaie nebună de vară care uneori ne făcea să ieşim din adăpost şi să alergăm desculţi prin flori, cu buzele alungite pe linia orizontului, iar alteori mă îndemna să-mi torn ceai fierbinte în ceaşcă şi să îl aştept lipindu-mi fruntea de toate geamurile care ne despărţeau.
El ştia că-mi doresc geamuri în pantă şi hamac în balcon numai ca să văd cum stropii se înghesuie să cadă sonor şi să murmur melodia care cântă fără oprire în mintea mea.

Cândva, el părea să ştie toate astea.

Şi eu păream să ştiu câte ceva, dar acum nu-mi aduc aminte nici cum mă cheamă, darămite cine sunt.

Unii mă strigă Icar.
N-am înţeles niciodată de ce - el nu vroia decât să se salveze, în timp ce eu am fost mereu conştientă că pot zbura atât de sus încât să cad apoi foarte adânc.

Iar partea cea mai "gravă" e că fac asta zâmbind.

(Şi să nu vă aud că prindeţi numai esenţa maniaco-depresivă, ca să aveţi apoi de ce să mă certaţi. Adevărul e că "m-am liniştit, mi-e sufletul o mare".)

The Black Hole

2009-05-22T21:44:00.001+03:00

Dăruieşte un zâmbet!

2009-05-20T16:50:00.013+03:00

O parte din colegii mei de facultate, alături de Crucea Roşie sector 1, s-au dovedit a fi consecvenţi prin organizarea celei de-a doua campanii ce vine în sprijinul copiilor mai puţin norocoşi.

Aşa că vă întreb şi pe voi: cât de mult costă un zâmbet?
Oare chiar suntem mai nefericiţi fără o sticlă de suc, o jucărie, un kilogram de mere sau câteva din hainele pe care oricum nu le mai purtăm? E adevărat, nu îi putem face fericiţi pe toţi, dar îi putem ajuta pe unii azi, pe alţii mâine, cât să rămână mai mulţi cu siguranţa că nu trecem nepăsători pe lângă ei.

Şi ştiţi ce e cel mai frumos? Că, atunci când te lipseşti de ceva care ştii că ajunge unde e nevoie, în loc să fii trist, câştigi tu însuţi o porţie consistentă de bunăstare.

EDIT:
Şi, pentru că îmi stă în putere să fac puţin mai mult, ofer spre vânzare fotografii la alegere (printate la The Plot, adică sunt de calitate), cu ramă de mucava pictată în orice culoare vreţi. Imaginile din care puteţi alege se află aici, iar banii strânşi vor avea ca ţintă directă această campanie.
Aştept cererile pe mail: la_fille_du_the@yahoo.com
Mai jos veţi găsi o listă cu preţurile per print. Dacă vreţi să donaţi în schimbul unei imagini şi nu aveţi de unde să daţi atâţia bani, menţionaţi asta în mail, unde vă rog să-mi scrieţi şi ce imagine v-ar plăcea.

Format B2 (50x50 cm sau 50x70, în funcţie de formatul imaginii alese): 30 lei (carton subţire) sau 20 lei (hârtie normală);
Format A3: 15 lei (carton subţire);
Format A2: 10 lei (carton subţire).

Păsări care nu mai ştiu să zboare.

2009-05-18T18:18:00.006+03:00

Matei Vişniec scria că există păsări care nu mai ştiu să zboare.

Să zicem că ar fi ziua de naştere a unui bunic perfect, care îşi doreşte de ani de zile să-şi audă nepoata cântând.
La cei 89 de ani ai lui, e optimist şi ambiţios, încă se plimbă prin parc, aşa cum o plimba pe ea când era mică, acum sprijinindu-se însă de un cadru. Nu mai are cui să spună aceeaşi poveste în fiecare zi, dar, de fiecare dată când ea îl vizitează, râd împreună de Harap-Alb şi de păţaniile lui. Ştie că sunt oameni care simt ceva când o ascultă, chiar dacă ea nu îşi cântă mereu toate ofurile. Are un perete plin de fotografii şi afişe pe care apare numele ei, iar vecinii abia aşteaptă să o vadă la televizor, ca şi când asta ar fi recompensa supremă.
Ea se gândeşte că cel mai bun cadou e să vină pe neaşteptate cu chitara în spate şi să nu se mai ascundă după deget, să-i facă odată mica bucurie de a cânta numai pentru el. Şi, întâi timidă, apoi îngrijorată, lasă în apartamentul vechi ecoul a două-trei melodii.
Din păcate, însă, el n-a înţeles nimic şi nici măcar aparatul auditiv nu l-a mai putut ajuta...

Există dansatoare cărora le sunt strivite oasele piciorului. La fel cum există vocalişti care îşi pierd glasul şi chitarişti cărora încep să le tremure mâinile. Sportivi care paralizează. Pictori care orbesc. Scriitori care îşi smulg părul în speranţa că le vor reveni ideile. Şi îndrăgostiţi care îşi îngroapă cu propriile mâini cealaltă jumătate de inimă.

Sigur că există soluţii de compromis.
Firimiturile gloriei de altădată. O urmă de nume pe buzele oamenilor. Laude târzii şi zâmbete exagerate, sub care se ascunde compătimirea. Zâmbetele proprii şi regăsirea în altceva.
Poate o şcoală de dans pentru copii. Sau de teorie muzicală. Sfaturi şi încurajări. Mai multe cărţi citite decât aşternute pe hârtie. Liniştea unei inimi care nu mai ştie ce înseamnă zbucium.

Însă ce ar putea înlocui cu adevărat tristeţea de a nu mai putea? De a nu mai putea, pur şi simplu...

Şi apropo de îndrăgostiţi a căror inimă a rămas undeva:

O zi plină.

2009-05-17T04:56:00.016+03:00

Ieri a fost o zi pentru suflet, pe care am încercat să-l umplu numai cu lucruri frumoase.

Ieri am avut parte de ceai şi lectură în linişte.
Am revăzut un film hipnotizanto-bolnavo-demenţial, respectiv "Perfume: The Story of a Murderer", care are talentul de a amorţi toate simţurile şi pe care îl recomand cu insistenţă, însă numai celor cu inima tare. Mai jos e şi un trailer interesant.
A urmat o piesă de teatru statică, dar cu un mesaj puternic şi foarte bine pus în scenă în ciuda telefoanelor care tot sunau prin sală ("Buzunarul cu pâine", de Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu). Frumos şi liniştitor, exact ce aveam nevoie după un zbucium sentimental serios, a cărui urmă rămăsese şi la 2 ore după film.
Şi, cum era binevenită o plimbare de seară, prin tot felul de mirosuri care mai de care mai dornice să mă convingă că a venit vara, s-a întâmplat şi asta. Forfotă, modă urbană cu spectru foooarte larg (tinerii ăştia...) şi cupluri de oameni frumoşi, spre care nu mă puteam abţine să-mi întorc privirea.
Dintr-o comoditate pe care o regret puţin, am ratat şi recitalul de la Muzeul Enescu, şi concertul George Baicea. Dar mă "răzbun" eu.
Cred, însă, că m-aş fi simţit incompletă (acum ştiu că sunt completă pentru că mă dor picioarele, deci le am) dacă aş fi rupt tradiţia de a sta la o coadă mai lungă decât Marele Zid Chinezesc. Din fericire, acum am făcut-o de dragul de a vizita noaptea Muzeul de Artă Contemporană. Din păcate, am ajuns la o concluzia că: ori artiştii şi criticii au luat-o razna (rău!), ori sunt o depăşită care nu mai înţelege arta modernă... Vorba aia, mi-au plăcut mai mult scurtmetrajele de la Future Shorts, cu care am fost îndulciţi în coloana de şaizeci şi ceva de minute şi ... (prea mulţi) oameni.

Şi apoi casă. Plus conştientizarea că, absorbită de tumultul zilei, mi-am uitat briceagul, cu tot cu chei, la muzeu. În schimb, am ajuns în faţa blocului cu un bileţel pe care scrie "Serviciul de Protecţie şi Pază al Palatului Parlamentului" sau cam aşa ceva... (later edit: am recuperat cheile fără probleme; se pare că nu eram singura care îşi uitase lucruri pe acolo)
Dar noroc că am o soră-pasăre-de-noapte (cum altfel?) care stă aproape. Normal, drum în fugă către casa de soră. Şi, într-un final, uşa casei mele, aproape rugându-mă să o descui şi să o las să adoarmă la loc.
Iar acum nesomn, pentru că am nevoie de vreme să rumeg ziua care tocmai a trecut.

Pentru că ieri am investit timp şi nu foarte mulţi bani (vreo 35-40 lei, din care 8 au fost mofturi) şi am primit în schimb un buchet imens de senzaţii, care efectiv m-a făcut să mă simt împlinită, cu toate neajunsurile care-mi apasă pe umeri (ce paradox stupid).
Pentru că azi, venind spre casă, m-am simţit fericită numai ascultând zgomotul înfundat al paşilor pe asfalt, gândindu-mă la cât de singuri suntem, de fapt, şi la cât de gălăgioasă e liniştea din jur.
Pentru că am rămas cu ecoul a două evidenţe izbitoare (mulţumesc, Vişniec) şi pentru că ceaiul ăsta e al naibii de bun.

Şi pentru că vroiam să vă fac poftă de o zi ca asta, o zi în care să vă dăruiţi în întregime vouă.

"Domnule, azi există păsări care nu mai ştiu să zboare..."

"- Auzi, nu ţi se pare că liniştea de azi e mai profundă decât cea de ieri?
- Care linişte? Eu nu aud nimic..."

02. Téa visează

2009-05-14T16:14:00.005+03:00

"Abia am tras aer în piept şi mă simt plină pe dinăuntru. Şi ce ciudat, căci aerul e gol...

Un nou-născut, sunt un nou-născut şi dacă mai inspir o dată mă aflu deja într-un pom cu milioane de ramuri întortocheate, cu mii de mere verzi şi unul singur roşu din care muşc pofticios, iar în secunda doi te văd chiar dacă erai aici şi înainte şi suntem goi ca şi până acum, dar mă înroşesc şi mă bucur în acelaşi timp şi vreau douăzeci de degete tocite, cum adică sunt tocite deja de vreme? nu-i nimic, le mai tocim şi noi până la os fiecare în pielea celuilalt, oricum se amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică amplifică totul de o sută de ori, abia aştept, 100 e un număr bun nici mare nici mic şi rotund ca mărul, ca sânii mei, ca mâinile tale pe sânii mei, mă întreb oare o să visez visez visez... de o sută de ori cum suntem bătrâni lângă sobă şi mă dezvelesc în somn, iar tu pui iar pătura pe mine şi-mi iei cartea din mână, apoi mă priveşti dormind, dar oricum nu contează ce visez, ne vom întinde lângă un pom cu milioane de ramuri, pe pământ, şi vom trage aer în piept ca să ne simţim plini pe dinăuntru apoi îl vom da pe tot afară..."

Téa nu trebuie să mai doarmă. Şi mai ales să viseze.
Nu înţeleg nimic din dimineaţa asta, în afară de copacul pe care l-am pictat pe geam ca, atunci când bate lumina de afară, să-i văd umbra pe mochetă.

--------
Şi pe cuvânt că Téa nu e decât o bucată din mine.
Téa este rodul somnului, un vis care, de data asta, visează şi el.
Şi e femeia care aş vrea să fiu mai mult decât în mintea mea.

nişte orbi ce suntem

2009-05-12T16:57:00.009+03:00

Partea cea mai proastă e că majoritatea suntem orbi şi când e lumină...
Un citat care merită, dintr-o carte care merită, a unui autor care merită şi el:

"Omule, nu-ţi fie teamă, întunericul de aici nu e mai adânc decât cel dinăuntrul trupului tău, sunt două bezne despărţite de o piele, pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta, mereu transporţi un întuneric dintr-un loc în altul şi nu te temi, adineauri era să începi să urli doar pentru că ţi-ai imaginat un pericol, doar pentru că ţi-ai adus aminte de coşmarul din copilărie, dragul meu, trebuie să înveţi să trăieşti cu bezna din afară aşa cum ai învăţat să trăieşti cu bezna dinăuntru, hai, scoală-te odată, bagă, te rog, lanterna în buzunar, e inutilă, pune hârtiile, dacă ţii neapărat să le iei cu tine, între haină şi cămaşă sau între cămaşă şi piele, e mai sigur, prinde cu fermitate sfoara, fă-o ghem pe măsură ce înaintezi ca să nu ţi se încurce între picioare, şi acum la drum, nu fi laş, că-i lucrul cel mai urât dintre toate. (...) Bezna se deschise ca o apă neagră, se închise în urma lui, încă un pas şi încă unul, cinci metri de sfoară au fost ridicaţi de pe jos şi făcuţi ghem, domnului Josè i-ar prinde bine o a treia mână cu care să pipăie aerul din faţă (...)"

Toate Numele, Josè Saramago

Saramago şi-a tot hrănit obsesia pentru orbire - e deja a treia carte pe care i-o devorez şi nicăieri nu au lipsit pasajele dedicate "fenomenului". Mai mult, "Eseu despre orbire", favorita mea de până acum, e un roman care trebuie citit. Am să vă spun şi de ce, când mă deblochez după lectura lui.
Ca bonus informativ, tocmai a apărut la noi un film făcut după el. Zilele astea mă duc să-l văd şi vă spun dacă merită au ba.

Alexandru Andrieş la cinema Patria

2009-05-11T22:55:00.010+03:00

Fără bani în portofel, dar cu prieteni săritori, am ajuns pe ultima sută de metri la concertul lui Andrieş de la cinema Patria.

Sinceră să fiu, nu cred că are sens să povestesc ce s-a întâmplat acolo, în afara faptului că nu mă aşteptam să aud atâtea piese din cele pe care le îndrăgesc cel mai mult. A, şi că am primit la intrare o carte pe care chiar mă gândeam la un moment dat să o cumpăr.

În rest... A fost Alexandru Andrieş. El şi o chitară, singuri pe scenă, ca un déjà vu de care îmi era tare dor.
Şi e de ajuns. Din partea mea, restul e tăcere - nu de alta, dar merită ascultate câteva din piesele pe care le-a cântat în faţa unei săli (evident) pline.

PS: Nu, Johnnie, nu e o idee bună să mă strigi pe numele de familie în holul unui cinematograf mărişor în care, ca o coincidenţă bizară, se ţine un concert Andrieş. Dar stai liniştit, nu mai spun nimănui.

01. Femeia cu păr negru

2009-05-10T18:21:00.024+03:00

.
7 mai 2009

Azi-noapte am visat-o din nou pe femeia cu păr negru şi cu pielea albă, curată, ca un perete abia văruit.

Trebuia să poarte un nume, aşa că i-am spus Téa.

Téa aştepta ceva, zăbovind pe buza nopţii. Mi-am dat seama că zorii nu puteau fi prea departe fiindcă roua îşi aşternuse culcuş chiar în ochii ei căprui, ca de pământ bine hrănit.
Téa aştepta un taxi. Era uşor de bănuit datorită ghemotocului de păr care continua să se încâlcească peste cuta de pe ceafă odată cu fiecare maşină galbenă care trecea prin faţa ei.
Îi era frig. Se ghemuise în propriile braţe şi fredona o melodie pe care nu o mai auzisem niciodată.
Tresărea uneori, când i se părea că vede ceva, apoi îşi muşca buzele şi ucidea cu sânge rece sfârşitul altfel duios al fiecărei exclamaţii, înghiţindu-l într-un suspin scurt.

Niciodată nu se mai îndrăgostise şi nu mai fusese părăsită aşa des în atât de puţinele ore de când aştepta.

Iubirea ei dura, însă, preţ de câteva secunde: înmugurea la marginea ceţii, de unde farurile îi făceau ochii să sclipească, la propriu şi la figurat, devenea aproape sălbatică atunci când lumina încetinea în dreptul chipului cu buze întredeschise şi se stingea nemilos la colţul străzii, unde ultima rază dispărea cu o mişcare aproape imperceptibilă.

Noaptea trecută, Téa a aflat ce înseamnă să te îndrăgosteşti de taxiuri.

--------

Imaginea s-a născut dintr-un aparat Zenit-E, cu film şi hârtie foto de la Foma, ambele expirate.

Téa apare curând după ce aţipesc şi se evaporă cu prima rază strecurată prin perdeaua pleoapei.
Încă nu am întâlnit-o pe Téa în afara visului. Tocmai pentru că ea mi se arată numai în somn şi niciodată în oglindă, cum ar putea crede unii, voi încerca să păstrez în preajma ei senzaţia aripilor de fluture care, atinse, duc biata zburătoare spre moarte.

Cioturi de jurnal VII. Joi

2009-05-07T12:34:00.001+03:00

În dimineaţa asta, ceasurile mele au consistenţa mierii.

Azi îmi iau minţile cu ceai negru. Negru şi iute, să mă uit în ceaşcă şi să-mi văd propriul chip deformat de agitaţia lichidului fierbinte.
Negru, iute şi mult, ca să câştig timp...

Ca să câştig timp, îl las să obosească lângă mine pe buzele ceştilor de ceai. Astfel, în timp ce el doarme, eu pot rămâne trează mai mult decât şi-ar dori noaptea.
Ca să câştig timp, strivesc sub tălpi toate ceasurile pe care le găsesc, le topesc şi fac din ele un ceasornic imens, care nu ticăie şi ale cărui limbi nu pot fi mutate decât de mine.
Ca să câştig timp, singura filă de calendar pe care o păstrez în casă nu are nici 28, nici 29 de zile, cum ar fi normal pentru indecisul februarie. Aproape neglijent, cu o pensulă intenţionat mai groasă, ziua de 30 e pictată pe foaia altminteri prea goală.
Ca să câştig timp, fotografiez clipe (cineva spunea că fotografia e soră cu moartea). Astfel, nu ar fi nevoie să te conduc vreodată la tren - ar fi de ajuns să-ţi trimit o poză cu mine pe un peron şi cu o cutie desenată pe verso. Nu te-ai simţi singur dacă din cutie ţi-ai putea alege toate lucrurile de care ai nevoie pentru drumurile tale lungi.

Am încercat odată să fotografiez o ţinere de mână, dar m-am gândit că aş strânge prea multe imagini diferite şi că m-aş pierde apoi printre ele.
Aşa că am trecut la fotografiat săruturi. Am crezut că ar putea fi mai simplu, dar am avut aceeaşi problemă.
M-am decis apoi să fotografiez nopţi şi zile de dragoste, însă mi-am dat seama că nu mi-aş putea aminti una fără a-mi apărea toate în minte.
Aşa că am renunţat.

Ce naivă sunt uneori. Uit că timpul e, de fapt, spaţiu, că planetele se împiedică una de alta numai ca să avem noi ceasuri la care să ne holbăm sau pe care să le spargem...

Joi, nisipul îmi scapă printre degete şi îşi construieşte în oasele mele o casă cu multe etaje, o casă în formă de clepsidră.

râd când îmi vine să plâng

2009-05-06T13:26:00.010+03:00

Curaj. Apasaţi pe trăgaci!

Ei ştiu să schimbe copacul în trunchi,
Ei vor s-audă cum ramuri se frâng,
Ei cred că pot să mă vadă-n genunchi,
Dar eu ştiu să râd când îmi vine să plâng...

Ei ştiu să rupă o aripă-n zbor,
Ei vor să îmbrace în haine ce strâng,
Ei pot să pună-ntrebări care dor,
Dar eu ştiu să râd când îmi vine să plâng...

Eu ştiu că mîine e o zi,
Eu ştiu că, oricum, ce va fi va fi,
Eu ştiu să cred şi răul să-l alung...
Eu râd când îmi vine să plâng...

Ei ştiu să calce-n picioare minuni,
Ei vor să spună cuvinte ce frâng,
Ei pot să schimbe duminica-n luni
Dar eu ştiu să râd când îmi vine să plâng...

Foto: Chema Madoz - Objectos

2009-05-05T03:04:00.000+03:00

Încă vreau să dorm.

2009-05-04T09:01:00.002+03:00

Încă vreau să dorm.
Şi să schimb finalul.

Later edit: Da, mi-e frică să mă trezesc la fel ca ea. Şi ce? Vorba lui Tori Amos: "just what God needs - one more victim"

Vreau să dorm.

2009-05-04T04:20:00.000+03:00

Vreau să dorm.

Sonatic - Pierdut în dimineaţă

De azi...

2009-05-04T00:36:00.027+03:00

- mă agit mai mult pentru a găsi un job;
- mă apuc serios de canto şi învăţ pe bune să cânt la chitară;
- am să fac ceaiurile mai aromate şi cafeaua mai tare;
- îmi voi fotografia zilnic o bucăţică de suflet;
- voi sufla baloane de săpun în loc de cuvinte răutăcioase;
- am să zic mai des "iartă-mă" şi "ai dreptate";
- am să citesc mai puţin şi am să scriu mai mult;
- am să mă plimb mai mult şi am să dorm mai puţin;
- am să tocesc mai des leagănele şi toboganele;
- n-am să mai mai calc iarba, dar am să mă tăvălesc în ea;
- am să mă las cioplită de mâini binevoitoare, fără să protestez inutil;
- am să mă străduiesc mai cu nerv să vă fiu frumoasă.

Pentru că mâine nu e azi şi pentru că timpul nu stă în loc decât pentru cei proaspăt îndrăgostiţi.

Cioturi de jurnal VI. Miercuri

2009-05-02T06:03:00.003+03:00

În dimineaţa asta nu îmi e milă de cuvinte.

Privesc fremătând la corpurile neînsufleţite ale zecilor de cărţi ce mă înconjoară: „arbore”, „dragoste şi demoni”, „şotron”, „nori” - cuvinte de care mi-e dor stau întinse, într-o muţenie insuportabilă, pe copertele de care se izbesc ochii.

În lumina stupid de ţipătoare a propriei temniţe, îmi fixez privirea pe o carte cu foi ruginite. „Despre tăcere”. Radiez. Mulţimea de culori din colţul opus al camerei îmi pare brusc neajutorată - nici o altă adunătură de file nu se compară cu descoperirea mea; sunt toate la fel, penibile, excentrice şi fără secrete, deşi s-ar zice că par fericite în nepăsarea lor curcubeistică.

Gândul se aventurează undeva departe, în faţa anilor de acum, într-o pădure de brazi ninşi. Printre copaci ar fi o căsuţă din lemn, aceeaşi pe care o văd adesea pe ecranul pleoapelor dacă închid ochii pentru câteva secunde. Fumul s-ar ridica îmbrăţişând pernele de nori care şi-ar construi un tavan deasupra lumii. Un miros înţepător m-ar lua de mână şi m-ar aduce în casă prin geamul aburit. Lângă şemineu am fi noi doi - eu cu margarete în păr, tu fericit. În inimi am avea izvoare, iar în ochi oglinzi prin care s-ar ghici urma unor scântei timide.

Odaia s-ar scalda în iz de ceai cu iasomie, iar pereţii ar fi căptuşiţi cu fotografii vechi: noi doi îmbrăţişaţi sub luminile calde ale străzii, eu ascultându-te cum cânţi stângaci, tu rugându-mă să-ţi cânt, noi doi moţăind lângă sobă cu niscaiva ani în urmă - eu cu margarete în păr, tu fericit.

Şi îmi e bine aici, în închipuirea mea. Cu ochii închişi pentru lume, alungiţi curios spre povestea asta ciudată. Cu tine de mână, suspendaţi în timp, străini de amintiri sau previziuni, bolnavi de dragoste şi înfometaţi unul de celălalt; tu un lup de stepă, eu o lupă prin care am putea privi vrăbiile mici din inimile noastre.
Poate că aici s-ar termina şi lumea.
Poate că, bătrâni mână în mână, am ajunge la capătul ei.
Poate că noi am fi Arca lui Noe...

Ca într-un film prost, zgomotul cărţii prăbuşite pe podea mă îmbrânceşte înapoi la realitatea unor cuvinte seci.
Şi dacă frumuseţea iluziei e, de fapt, masca unei feline care stă la pândă?
Dacă mulţimea de culori e doar o întruchipare a cutiei Pandorei? În fond, se spune că nimeni nu visează în culori...

Pe de altă parte, cu o fata morgana atât de frumoasă, cui i-ar mai sta gândul la un trecut peticit? Şi, mai ales, cine ar găsi curajul de a înfrunta monştrii care stau şi acum ascunşi în spatele uşilor nedeschise?

Dar miercuri nu îmi e dor nici de trecut, nici de viitor, pentru că ambele îmi sunt străine.

Foto: Narcis Virgiliu - Pubian Eros & Pubian Venus

2009-04-28T16:30:00.003+03:00

Pentru mai multe imagini, vizitaţi pagina oficială a fotografului.

Carte: Arborele scenariilor posibile şi alte povestiri, de Bernard Werber

2009-04-24T12:15:00.012+03:00

Mă gândeam acum ceva vreme să scriu despre un volum de povestiri care m-a făcut să ridic din sprâncene în faţa minţii capabile de a construi un sistem atât de simplu şi eficient.

Între timp, mi-am mobilizat ambiţia şi l-am recitit - asta pentru că “Arborele scenariilor posibile şi alte povestiri” este una din cărţile care prind rădăcini atât de puternice în mine încât, periodic, simt nevoia să le reiau pe îndelete (din aceeaşi categorie fac parte “Micul Prinţ” sau “Narcis şi Gură-de-Aur”). Mai mult, volumul a devenit unul din acelea pe care abia mă îndur să le împrumut.

Cel mai bine pot descrie “Arborele scenariilor posibile şi alte povestiri” dacă rămân în zona titlului, mai exact prin comparaţie cu un copac în care fiecărei crengi îi corespunde un anumit subiect, împărţit firesc în mai multe rămurele, şi ale cărui braţe, unele mai subţiri, altele mai solide, se unesc în tulpina întrebării “Ce-ar fi dacă…?”

Ce-ar fi dacă oamenii ar păşi pe suprafaţa Soarelui?
Ce-ar fi dacă obiectele şi fiinţele necuvântătoare ar avea posibilitatea de a se autodescrie?
…dacă părţi ale corpului nostru s-ar impune în faţa altora?
…sau dacă am construi punţi de legătură pentru a putea asculta ce spun copacii?

Am tras cortina pleoapei pentru câteva secunde şi, prin întuneric, s-a derulat o imagine ce descrie destul de bine stilul autorului: mi-am închipuit un număr inestimabil de litere care, trecând printr-o maşină de tocat uriaşă, se transformă în obiecte…

Legate între ele numai prin calitatea de a fi scrise “vizual” şi creativ, scurtele povestiri ale lui Bernard Werber mă duc cu gândul direct la suprarealismul conceptual al picturilor lui René Magritte. Asta pentru că scriitorul îşi construieşte lumea diformă cu naturaleţe, pe scheletul unui sistem organizat atât de clar încât nu poate fi considerat ilogic şi, cu atât mai mult, nu poate fi negat.

Astfel, situaţii aparent imposibil de admis ajung să se încadreze în sfera unei realităţi palpabile, care aproape că se desfăşoară ca o rădăcină în pământul roditor al minţii prin care trec cuvintele “înghiţite” de ochi.

Vă pun la dispoziţie “Domnia aparenţelor” (E-book realizat de Bogdan Popescu), una din povestirile pe care le puteţi găsi în volum şi care sper să vă facă poftă de mai mult.

Pentru că merită!

Mai multe recenzii găsiţi pe Mixul de Cultură.

Muzică: Alternosfera - Astă vară

2009-04-17T07:53:00.003+03:00

Alternosfera - Astă vară

Iar mi-e murdară
De cerneală călimara;
Sufletul mi-l spală
O ultimă octavă...
În ochii tăi nu desluşesc taine,
Eşti în palma mea fără haine.
Da, tu,
Tu ai săpat adânc,
Ai săpat mormânt...
Tu, tu, tu...

A câta oară mi-e murdară călimara?
Într-un vers, multă povară
Am pictat eu astă vară.
Împietrite-n ape, stele...
În lumina lor, sub ele,
Eu aud cum, din adâncuri,
Vocea ei dă din mormântu-i.

Am trecut prin pumni şi urlet,
Ai plecat cu trup şi suflet.
Uite aşa mi-am plâns cerneala,
Uite ce-a fost astă vară...

Scrisoare în Braille, pentru orbi

2009-04-16T08:05:00.000+03:00

Moare câte puţin cu fiecare zi în care te desparte de ea.
Moare cu fiecare oră în care te aşteaptă zeci de ore şi se stinge cu fiecare zâmbet al unei femei ce îşi mişcă trupul cu graţie cabalină.

- fiindcă se străduieşte să fie feminină, însă are două vânătăi pe picioare şi o cicatrice mică pe sânul stâng, fix deasupra inimii;
- fiindcă pielea ei e calduţă, însă începe să semene tot mai mult cu pământul crăpat de sete;
- fiindcă sânii ei sunt făcuţi pe măsura palmelor tale, însă nu sunt de cadână;
- fiindcă te lauzi că nici un univers nu e prea mare pentru tine, însă nici măcar nu mai ştii ce gust au pleoapele ei;
- fiindcă adormi mai des cu ea decât lângă ea, încât ai ajuns să te sperii când, în somn, degetul mic de la piciorul ei stâng îţi gâdilă glezna;
- fiindcă ţi-a promis că te va picta cândva, deşi ea nu are aluniţe pe care să le uneşti în constelaţii;
- fiindcă uneori râde zgomotos, pentru că alteori tace mult şi pentru că te prefaci că nu înţelegi de ce;
- fiindcă nu îţi mai e dor nebun şi pentru că îţi tunzi părul, deşi ştii că nu îi place asta.

Moare câte puţin cu fiecare zi în care te desparte de ea, pentru că nu ai oprit niciodată o femeie frumoasă să zâmbească doar pentru a-i smulge ei un zâmbet, în schimb.

Foto: Cum a fost la expoziţie...

2009-04-09T01:56:00.002+03:00

După cum am promis, am revenit cu frânturi sonore şi imagini (mai mult sau mai puţin cronologice şi complete) de la vernisajul-concert.

"Şi-altădată, şi-altădată..."

Vijelia - Subsemnata, alături de Nicoleta Pălărie şi Mysha

Colaj de întâmplări sonore.
În ordine:

- Alina Manole ("Detalii")
- Alina Manole şi cu mine ("Colinda copacului")
- Alina Zaharia şi cu mine ("Incantaţie")
- Dragoş Boeru ("Gând")
- Mysha şi Nicoleta Pălărie ("Ploaia nebună")
- Ştefan Tivodar ("Autoportret oriental")

Fotografii trimise de Vlad. Mulţumesc.
.

Zbor fără umbră

2009-04-06T14:14:00.005+03:00

Yann Tiersen - Summer '78

Ascultam atent cum priveai spre tălpile mele curate cu doi ochi ce respirau lacom, de emoţia aşteptării unui gest oarecare.
Erai atât de aproape încât îmi gâdilai cu genele scurte perechea de aripi dăruită de Hermes la prima noastră atingere de mâini.

Probabil te întrebai de ce am o singură aripă la fiecare picior...
Auzisem că aş fi mai stabilă dacă îmi împart greutatea pe două calote egale decât ţinându-mi jumătate de echilibru pe o sferă întreagă.

Curând aveam să-mi iau avânt şi să las peste pământ numai o umbră grea. O pătură impermeabilă şi nemiloasă care să-ţi dea certitudinea că ai orbit cu totul, să simţi regretul că n-ai ştiut să iubeşti lumina şi tot ce-ţi desena ea cu drag, fără a-ţi cere altceva decât să priveşti în jur şi să te hrăneşti cu senzaţii gratuite.

Ţi-ai fi luat pânza de păianjen de la ochi, ai fi alunecat-o pe buze şi ai fi prins-o uşor de colţurile lor. Apoi i-ai fi tras capetele-n sus, a zâmbet.

Ai fi făcut aripile să zvâcnească ţi-aş fi căzut în braţe ca un înger demodat. Eliberată de zidul de pene, spuma razelor din valurile de lumină ar fi sfârâit la contactul cu epiderma şi ar fi tors de plăcere, ar fi fost absorbită cu nesaţ de porii a două trupuri topite într-un singur bulgăre de lut.

După un timp, un copil ne-ar fi cuibărit în palmele sale mici şi ne-ar fi modelat după bunul său plac. Când s-ar fi plictisit, ne-ar fi abandonat pe marginea unei ferestre deschise, unde ne-am fi uscat frumos la soare.

Dar...

gând...

2009-04-04T15:32:00.002+03:00

Măcar o dată în viaţă, fiecare om trebuie să se retragă în sălbăticie, pentru a avea experienţa singurătăţii sănătoase sau chiar plictisitoare, pentru a descoperi că depinde numai de el însuşi şi pentru a-şi găsi astfel ascunsa putere lăuntrică.

Jack Kerouac, "Călătorul singuratic"

Mulţumesc...

2009-04-03T14:09:00.007+03:00

Mulţumesc celor care au venit la expoziţie, dar şi celor care au vrut să vină şi nu au putut ajunge din varii motive.

Mulţumesc invitaţilor de aseară, care au cântat din tot sufletul:
Alinei Manole, pentru "Detalii"-le care au mişcat niscaiva corzi în mine şi pentru un copac pe care l-am îmbrăţişat împreună, cu voia ei.
Alinei Zaharia, pentru "Incantaţia" construită "ensemble" şi pentru că a cântat mai multe piese decât ne-a fost vorba. Dacă ar fi fost după mine, te-aş fi legat de scaun, să nu mai cobori de pe scenă.
Lui Boeru. Dragoş Boeru, "ultimul romantic" şi omul prin ochii căruia mă văd uneori, pentru cele "1000 de drumuri" pe care le deschizi cu un buchet de sunete.
Nicoletei Pălărie, pentru că ai fost şi tu adepta stilului "ultima sută de metri" şi pentru o voce care mă face să mă postez în faţa microfonului şi să tac.
Lui Ştefan Tivodar, care a avut mai multă încredere în mine decât am avut eu vreodată şi fără de care nu aş fi urcat prea curând pe scenă.
Lui Teddy (Tudor Olaru) şi lui Mysha (Mircea Ungureanu), pentru că mă suportă şi pentru că m-au învăţat să fiu nonconformistă în faţa publicului.
Îi mai mulţumesc lui Johnnie Măcelaru', care ştiu că şi-ar fi dorit să fie acolo.

Realizez că sunt prea mulţi cei cărora le datorez cel puţin un "mulţumesc" mare cât casa şi îmi e teamă că voi rata mare parte din ei dacă mă apuc să îi înşir. I-aş menţiona, totuşi, pe Cristina, care mă suportă zi de zi şi îmi susţine orice nebunie; pe Claudiu (aş fi vrut să vii măcar la vernisaj); pe Oana - mulţumesc pentru cronică şi pentru că-mi zâmbeşti; pe Ştefana, pentru că aşa simt eu acum; pe Lucian (ştiu că şi tu ţi-ai fi dorit mult să fii aici); pe Gia Codrescu, pentru că e omniprezentă :); celor de la The Plot şi Soul Rebel, care m-au ajutat mai mult decât m-aş fi aşteptat; celor care lucrează alături de mine şi promovează Mixul de cultură, în care încep să cred tot mai mult; Hanul(-ui) cu Tei (vorbim din nou despre Teddy, dar şi despre Bogdan), care a făcut ca aproape un an de vise să devină realitate în câteva zile.

Cer scuze dacă am omis pe cineva, sper să nu mă transformaţi în hrană pentru crocodili. :)
Pentru cei care nu au putut ajunge, expoziţia va fi "deschisă" timp de două săptămâni, deci mai e vreme să vedeţi imaginile.

Şi, ca să o semi-citez pe Alina Manole, îi mulţumesc fiecăruia în parte, pentru că este o Frântură din Visul meu. Vă mulţumesc şi mai aprins tuturor, când sunteţi împreună, fiindcă atunci, Visul devine un întreg.

Frânturi - Expoziţie foto la Hanul cu Tei

2009-04-02T01:11:00.000+03:00

Vă invit în Hanul cu Tei, joi, 2 aprilie, începând cu ora 20.30, la vernisajul expoziţiei personale de fotografie "Frânturi".

"Frânturi" şi-a ales singură numele, fiindcă propune o incursiune în microcosmosurile pe care le ignorăm zi de zi, un discurs binemeritat al detaliului în faţa unor oameni prea grăbiţi să privească în jur. Alături de imagini menite să vă scoată din cotidian, veţi avea parte şi de un concert unde voi cânta alături de câţiva invitaţi surpriză, culeşi şi aleşi pe sprânceană din grădina folkului autohton.

Într-o notă uneori jucăuşă, alteori gravă, am încercat să adaug un strop de creativitate unor obiecte pe lângă care trecem zilnic nepăsători şi care au mai multe semnificaţii decât avem timp să le atribuim.

Astfel, o creangă de care m-am împiedicat într-o zi a devenit aripa frântă a lui Icar, dezechilibrul dintre o sferă şi conturul unui cub s-a tranformat în dependenţă, lumina prânzului (pe care oamenii o privesc de obicei din birou) desenează gratii pe un ceainic aburind, iar un strop de ploaie privit ca printr-o lupă pare a fi un întreg univers pentru fiinţe pe care adesea le strivim sub tălpi fără să ne dăm seama.

Eu vă aştept cu drag să facem hora mare în han şi vă promit că veţi vedea pe scenă oameni minunaţi, pe care fie i-aţi mai ascultat, fie nu, cert e că veţi auzi curând lucruri tot mai frumoase despre ei.

Şi încă ceva... Va exista un preţ de intrare modic, de 5 lei.

Mai jos, câteva imagini pe care le veţi putea vedea la expoziţie în format mare.
(Bogdan, mulţumesc mult pentru afiş.)

Fantome. Înrămaţi, fără drept la replică

2009-04-01T04:06:00.005+03:00

"1 + 1 = 1" este pictura unui răsărit, aranjată într-un chenar şi agăţată într-un cui, călător solitar pe un perete alb, fără urechi şi fără timp de ascultat poveşti.

Nu se mai aud paşi în casă, nu mai e nici un copil care să strice tabloul cu mâzgăleli în culori bune sau rele.
Nu e nici o avalanşă, nici o explozie solară. E numai zăpada albă ce reflectă razele orbitoare, toate la fel, egale, pure ca ochii mari ai unui nou-născut, puternice, dar incapabile de a depăşi chenarul de lemn.

Prins între două geamuri, tabloul aşteaptă.
Din când în când, îmi aduc aminte de el şi revin.
Îşi mai aminteşte şi el de mine uneori, ne mai întalnim la răscruce, ne mai privim în oglinda sticlei şi ne descoperim propriile reflexii amorţite, neglijând-o pe cea a soarelui, care ne-ar putea inunda ochii cu lumină. Că doar ochii sunt oglinda sufletului, nu? Mama aşa mi-a spus...

E ca atunci când ajungi în faţa magazinului după ora închiderii şi îţi arunci privirea înăuntru, căutând ceva anume. Te străduieşti să desluşeşti ceva prin geam, dar, înainte să găseşti obiectul pentru care ai bătut atâta drum, te împiedici de un chip curios, pe care nu-l mai văzusei multă vreme. Zăboveşti puţin zâmbindu-ţi, apoi, devenind serios, îţi studiezi conturul feţei, profilul şi, cu o ultimă grimasă, te îndepărtezi plictisit, uitând adevăratul motiv pentru care venisei.

Aşa suntem noi, copiii - ne plictisim de aceleaşi păpuşi, dar găsim repede jocuri noi, printre care şi favoritul meu, cel cu pensule, culori, lumină şi copii zglobii ca nişte miei în câmp deschis.
Dar cum să mâzgăleşti fără regret atunci când mama îţi explică atât de blând că operele de artă sunt făcute pentru a fi privite, nu stricate?

And the winner is...

2009-04-01T00:01:00.004+03:00

Aaaaaaand.... We have a winner! Will the real Gia Codrescu please stand up?
Sunt sigură că are să-ţi placă "Istoria iubirii", în primul rând pentru că are coperta portocalie, dar şi pentru că e o carte din care, personal, m-am înfruptat cu nesaţ. :)

Şi, ca să nu spuneţi că sunt egoistă, vă arăt textul, precum şi una din imaginile din care Gia a construit o mică poveste, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva a citit cartea şi mă păcăleşte. Restul de imagini sunt de căutat pe blogul ei.

Ne întâlnim la următorul concurs, unde sper să fiţi în număr mai mare.

-----

Numele meu este Alma.
Alma, fiindcă aşa a vrut tatăl meu.
A citit o carte, "Istoria iubirii" - acolo un personaj avea numele ăsta şi aşa a devenit şi numele meu.
Mă simt singură.
Stau în New York, unul din cele mai aglomerate oraşe, şi totuşi mă simt singură.
Mai ies din când în când la o plimbare în parc.
Aştept să se întâmple ceva.

Alma în latină înseamnă hrănitor.

-----

Au trecut şaizeci de ani. Şaizeci de ani de când am iubit ultima oară. Parcă ieri ar fi fost totul. Zâmbetul ei. Cartea pe care am scris-o. Istoria iubirii.
S-a pierdut...

Leo mă numesc.
Deşi nu m-am simţit niciodată ca un leu. Mai degrabă o ţestoasă.

Aştept.

-----

Sunt mama Almei. Un fel de Alma Mater.
O iubesc, însă nu cred că am fost niciodată o mamă bună.
Traduc o carte. "Istoria iubirii".

Hrană artificială

2009-03-27T16:38:00.004+02:00

Azi, curând după ce am deschis ochii, am tras puternic aer în piept şi am privit preţ de câteva clipe în oglindă.

M-am regăsit mai blândă şi mai palidă, iar ochii mei zâmbeau prostuţ, fiecare ducând mândru în palmele pielii un buchet fin de riduri. Numai buzele au râs spunând că aşa îi stă cel mai bine unei copile.

Am şi slăbit puţin. Posibil să fi descoperit cura ideală - cine ar putea simţi nevoia de mâncare atunci când e înconjurat de cărţi, muzică şi reflexia în ceaiul de dimineaţă a unor amintiri îmbibate cu zâmbete, însă şifonate de un prezent confuz? Astfel, porţia zilnică de hrană este completă: supă de amintiri, friptură dintr-un soi rar de dragoste (arsă din neatenţia bucătarului) cu salată de regrete proaspete, abia culese din grădină, şi, pe post de desert, pofta de melcişori cu lapte lipiţi de cratiţă, din care mai rămâne doar alinarea unui miros călduţ.

....................................................................................................................

Azi, curând după ce am deschis ochii, am simţit un rest de noapte în cerul gurii şi am fost nedumerită, pentru că avea gustul de altădată al pielii tale.

Cinema: porţia de zâmbete

2009-03-26T14:32:00.008+02:00

După atâta seriozitate, ar fi cazul să ne mai şi amuzăm puţin, de data asta cu niscaiva dintre animaţiile participante la festivalul Anim'est de anul trecut, de unde (iarăşi) am uitat să-mi cumpăr traistă cu oaia pătrată. Deh! Fiecare cu ce-l doare...

Chiar dacă nu au fost premiate, filmuleţele de mai jos mă mişcă poate mai mult decât unele dintre acelea care au primit credit din partea juriului. Îmi pare rău numai că favoritele mele nu se găsesc niciunde şi, deci, mă aflu în imposibilitatea de a le împărţi cu voi.

Cel mult, vă pot oferi câteva detalii video despre "Skhizein", povestea unui tânăr care este lovit de un meteorit de 150 de tone. Henry se trezeşte culcat la pământ, pe locul impactului. Sau, mai bine zis: “aproape de locul impactului…”, pentru că lovitura corpului străin ridică o problemă fizică şi de fizică pentru personaj, şi anume decalarea cu 91 de centimetri a poziţiei corpului faţă de poziţia înainte de impact.

Pentru restul animaţiilor nu pot decât să vă doresc vizionare plăcută!

Carte: Scafandrul şi fluturele, de Jean-Dominique Bauby

2009-03-25T00:52:00.015+02:00

Ştiu că sună a discurs motivaţional sau a reclamă proastă, dar v-aţi întrebat vreodată cum ar fi vă vedeţi copiii jucându-se fără a-i putea îmbraţişa? Sau cum ar fi o ploaie moale care să va bată în geam duminică dimineaţa şi nici o asistentă care să vă deschidă larg fereastra? Aţi avut vreodată senzaţia că sunteţi sugrumaţi de tăcere, că s-a instalat în miezul gâtului ca un nod şi că nu mai puteţi respira din cauza ei?

Dacă răspunsul la întrebările de mai sus este “nu”, fie el şi spus cu jumătate de gură, atunci există două variante: să vă îngropaţi corpul în nisip şi să rugaţi pe cineva să toarne apă deasupra, pentru a simula o mare la care nu mai aveţi acces, sau să citiţi “Scafandrul şi fluturele” cu ochii unei persoane care suferă de sindromul Locked-in.

Iar dacă a fi actor nu e punctul vostru forte, regizorul Julian Schnabel s-a gândit să ne dea o mână de ajutor prin realizarea filmului cu acelaşi nume, idee aparent inspirată, dat fiind faptul că materializarea ei a fost întâmpinată cu Globul de Aur, Bafta şi titlul “Cel mai bun film” la Gala Premiilor Lumière.

Povestea reală a autorului a zdruncinat barierele posibilului: după un accident vascular, Jean-Dominique Bauby revine din comă paralizat aproape complet. Devenit prizonier în el însuşi, rămâne legat de lume doar prin aparatele care îl hrănesc şi prin bătaia pleoapei stângi ca unică modalitate de comunicare şi, implicit, ca unic mijloc prin care poate “dicta” conţinutul romanului. Mii de fraze repetate conştiincios în minte, ca nişte poezii învăţate pe de rost, îmbrăţişează hârtia, ghidate fiind de mâna rabdătoare a unei femei care citeşte alfabetul de zeci de mii de ori pentru a descifra gândurile bolnavului.

Cum cuvintele mele au mai degrabă consistenţa unor fulgi în comparaţie cu plumbul sutelor de mii de clipiri ale lui Jean-Do, vă recomand insistent această lectură destul de rapidă care lasă urme adânci, precum şi certitudinea că expresia “Carpe diem!” trebuie rostită ca un ecou sau ca replică invariabilă într-un dialog cu final nedefinit.

Şi, dacă nu sunteţi foarte ocupaţi, recomand să vă odihniţi privirea din când în când pe Mixul de cultură, unde veţi găsi recenzii, concursuri, alături de alte lucruri interesante din varii domenii şi unde, ocazional, simt nevoia să mă manifest şi eu.

O carte pentru o idee - partea 1

2009-03-18T14:18:00.004+02:00

În ultima vreme mă încearcă pofta de a face cadouri.

Mai exact, vreau să dau unui cititor al blogului meu o carte delicioasă (şi nouă), pe care autoarea ei, Nicole Krauss, a numit-o "Istoria Iubirii" şi care nu se învârte deloc în jurul unei poveşti siropoase, aşa cum v-aţi putea imagina datorită titlului.

Descrierea "oficială" a cărţii arată cam aşa:

"Când m-am născut, mama mi-a dat numele după o fată dintr-o carte pe care i-o dăruise tatăl meu, o carte care se chema Istoria Iubirii."

Alma Singer are paisprezece ani, trăieşte în New York şi încearcă să găsească un antidot pentru singurătate. Crezând că-l va afla într-un roman pe care mama ei îl traduce cu frenezie, adolescenta porneşte în căutarea autorului misterios.
În acelaşi New York îşi duce zilele Leo Gursky, un bătrân singur şi atât de invizibil în anonimatul său, încât începe să se îndoiască de propria-i existenţă. Bărbatul trăieşte chinuit de amintirea iubirii pierdute care, cu şaizeci de ani în urmă, în Polonia, a inspirat cartea vieţii lui, "Istoria Iubirii".
Şi, deşi Leo nu ştie încă, romanul pe care-l credea distrus a supravieţuit miraculos, şi-a dobândit notorietatea sub numele altui scriitor, a traversat oceanul, a străbătut timpul a schimbat destine şi a ajuns în cele din urmă în mâinile Almei, fata numită astfel după eroina din carte.

M-am tot gândit cum să fac departajarea, din moment ce nu pot oferi decât un singur exemplar. Deşi criterii de selecţie a câştigătorului ar putea fi cu zecile, nu aş vrea să dezavantajez pe cineva în cursa asta. Nu aş vrea, de exemplu, să cer redactarea unei continuări a poveştii dintr-o carte, din simplu motiv că i-aş da la o parte pe cei care nu scriu atât de bine, dar care au talent în direcţia muzicii sau a artelor plastice.

Aşa că m-am gândit ca cerinţa concursului să fie următoarea: având ca ghid "rezumatul" propus de editură, va trebui să vă puneţi mintea la lucru şi să redescrieţi cartea printr-un act artistic de orice fel - un poem, un desen, o fotografie, o figurină de lut, o înşiruire de acorduri. Nu contează. Orice v-ar putea trece prin minte va fi pus pe lista din care voi alege "cea mai bună interpretare a romanului". În mod evident, din punctul meu de vedere.

Cum trebuie să existe şi un termen limită pentru trimiterea ideilor, aş spune că două săptămâni e mai mult decât suficient, ceea ce înseamnă că voi anunţa căştigătorul în data de 1 aprilie, ora 00.01. Şi nu va fi o păcăleală :)

Până atunci, aştept creaţiile voastre ca linkuri în comentarii la această postare sau prin e-mail ( la_fille_du_the@yahoo.com ).

A... şi încă ceva. Cu cât vor afla mai multe persoane de acest concurs, cu atât vor exista mai multe premii pe viitor, aşa că puteţi spune şi altora, dacă vă place ideea.

Cam atât momentan şi... spor la beculeţe aprinse!

Muzică: Playing for Change

2009-03-13T13:30:00.007+02:00

"Playing for Change: Peace Through Music" este experimentul unui om cu mulţi bani care s-a gândit să nu-i arunce pe fereastră. Motiv pentru care domnul de faţă a decis să se perinde prin jurul lumii, să înregistreze oameni cântând (de la cerşetori, la artişti consacraţi) şi să-i transforme în zalele unui lanţ "construit" din materiale diferite, mai rezistent decât o mişcare de protest.

Astfel, el a adus la un loc oameni din diverse rase, săraci, bogaţi, cu studii muzicale sau fără - nimic n-a mai contat în acest melanj, în afară de dragostea fiecăruia de a cânta, care e atât de puternică încât pare că iese prin fiecare por.

Nu mai scriu decât că, după ce am văzut primul filmuleţ din serie, reacţia mea a fost: "Mă las de muzică!"

Enjoy!

Cioturi de jurnal V. Marţi

2009-03-03T02:31:00.002+02:00

Mă trezesc în aceeaşi lumină care ieri mă bronzase în dungi.

Ceainicul e rece, dar sufletul îmi e plin de aburi fierbinţi care îmi spun că trăiesc. Trag aer în piept de parcă ar fi prima zi din viaţa mea, dar nu simt nici o chicotire venind din adâncuri.

Mijesc ochii: ceva se mişcă lângă geam. Întind mâna spre făptura solară, tremur în coconul meu fragil, de frig, de emoţia atingerii, mă agăţ de pielea ei albă, mlădioasă, de pielea din bumbac. Din bumbac?! Albă?!
Izbucnesc iarăşi într-o ploaie de lacrimi şi aer comprimat în atomi cărnoşi, iar în pieptul meu, mişcarea browniană atinge din nou viteze nemăsurabile, ca într-un deja vu de care nu mai pot scăpa.
"Şi ce? Şi ce? E doar încă o dimineaţă fără! Ei, aş... Râsu' plânsu'!"

Îmi fac un ceai tare şi privesc ţigările cu colţul ochiului stâng, prin colţul plămânului meu stâng. Azi am să-mi beau ceaiul cu tine, dragă perdea. Am să-ţi cânt şi apoi am să te mângâi ca pe spicele de grâu, am să-mi pierd capul printre faldurile tale şi am să adorm pe obrajii tăi roşii de atâta asfinţit...

Ziua de marţi e o păpădie. O prind atent între arătător şi degetul mare şi suflu în ea cu entuziasmul unui copil crescut la oraş.

Muzică: Şi, deci, luna va fi pătrată!

2009-03-02T21:33:00.005+02:00

În caz că nu mai aveaţi răbdare...

Cioturi de jurnal IV. Luni

2009-03-02T05:10:00.002+02:00

Miles Davis - Milestones

Dimineaţa asta miroase a jazz.

Cu părul prins neglijent într-o parte şi un tricou lung apărut de nu-ştiu-unde, îmi aduc perna în lumină şi mă tolănesc pe firele solare modelate de jaluzea.

Nu, zorii zilei de azi nu-mi dau voie să scriu nici despre cărţi, nici despre fotografie. Morfeu nu şi-a întins încă braţele spre mine, dar am cearcăne adânci, mai negre decât lichidul fierbinte ce râde isteric în ceainic. Dintr-o mişcare, muşc o bucată zdravănă din aburii cu aromă de iasomie şi aştept cu respiraţia prizonieră sub coastele moi. Aproape că tremur în coconul meu fragil, de teamă să nu izbucnesc într-o ploaie de sunete comprimate în atomi cărnoşi, mai ales acum, când mişcarea browniană atinge în pieptul meu viteze violente.

Îmi aprind o ţigară. Nu mai ştiu de când n-am mai fumat. Să fie trei luni, un an...

Inevitabil, îmi trece prin minte un joc: voi încerca să-mi imaginez că ţigara reprezintă viaţa mea.
Cu o expresie imobilă, trag fum după fum şi suflu norul gros spre lumină, observând cum se risipeşte treptat în atmosfera încărcată de cearcăne. Trag aer în piept, scârbită de mirosul greu şi de gustul neplăcut. Văd cum filtrul se apropie şi mă încearcă teama. Aşa că schimb puţin regula jocului: de acum, ţigara va reprezenta viaţa mea, dar în sens invers. Simplu ca "Bună ziua!". Râd de stupiditatea ideii, sorb tutunul pe nerăsuflate şi-mi aduc perna în lumină, pe podea.

Ziua de luni are două dimineţi şi o noapte.

Muzică: Luna va fi pătrată!

2009-02-23T13:48:00.010+02:00

Ştiri proaspete, de senzaţie, mai ceva ca la OTV: potrivit ultimelor cercetări, luna va fi pătrată!

Nu înţelegeţi?
Nu-i nimic, staţi pe recepţie!

poveste despre începuturi

2009-02-22T01:16:00.010+02:00

Melodia ei: Blossom Dearie - Tea For Two

Melodia lui: Aqualung - Strange & Beautiful

- Tu... (zise ea)
- Dar, tu... (răspunse el)

- Eu ca eu, dar tu...
- Pare aşa cum e, dar e mereu altfel, mai altfel cu fiecare privire aruncată spre el...
- Dar ea ce să zică? E privită de atâţia ochi seci, deja s-a pierdut în mulţime şi parcă nici o pereche nu-i zâmbeşte. Toate se uită fix.
- Toate se uită fix, de parcă ar vrea să soarbă fiecare părticică din câmpul ei de flori, dar se împiedică pe drum de tot felul de animăluţe aruncate aiurea în camera privită prin vizor...
- Ce oameni nesăbuiţi... Stau la uşă şi privesc prin vizor. Dacă ar bate şi ar spune un cuvânt frumos, i-aş invita la un ceai, nu i-aş lăsa în frig. Tu ce ai face dacă te-ai uita prin vizor, te-aş simţi, ţi-aş deschide uşa şi te-aş invita lângă şemineu, la un ceai?
- Aş intra delicat şi te-aş privi lung... Prea lung din dorinţa de a te descoperi. Şi totuşi ar rămâne atâtea de văzut.
- Iar eu m-aş ruşina puţin. M-aş ascunde după mână, cu un zâmbet, ca într-o fotografie veche.

- Probabil că mi-aş frige degetele cu ceaiul.
- Aş tresări şi aş râde. Ţi-aş spune că eşti prostovan şi am izbuncni amândoi într-un râs colorat. Poate că şi focul s-ar aţâţa. Poate că ar râde şi el cu noi.

- Cât de frumoase ar fi toate astea fără internet, fără telefon, undeva într-o căsuţă mică de lemn, care e numai a ei, la marginea pădurii. Sună a Eminescu sau poate e doar banal poetic, dar e un ideal.
- Care internet, care telefon? Nu vezi copacii? Uite şi zăpada! Şi, ce ciudat... Căldura din cabană, a focului sau a ceaiului, nu o poate topi.

- Uite o poză cu o căsuţă. O casuţă ca asta...
- Am visat-o într-o seară.
- Eu în mai multe.
- Mai lipsea fum ieşind din horn. Şi un căţel mare şi pufos tăvălindu-se în zăpadă.
- Nu-i nimic, le desenăm noi...

Porţelan

2009-02-20T11:59:00.006+02:00

.
Tori Amos - China

Ea era un vas de porţelan, în formă de yin, aruncat de la un copil la altul ca un bulgăre proaspăt, născut din prima zăpadă.

Într-un joc teribil şi inocent, ea desena urme prin aer, urme în forma unor arcuri de cerc. Pe linia lor, hotarâtă ca dâra lăsată de un melc, o mână invizibilă cususe umbre de culori monotone şi chiar curcubeie. Ea mâzgălea, pentru că nu ştia să deseneze, urme în formă de arcuri, mai ample, mai modeste, după forţa şi entuziasmul palmelor mici care o cuprindeau nesigur, dar pline de dor.

Ea se lovea de reflexia din oglinda în care patinele tăiau forme abstracte şi se speria din când în când, pentru că imaginea era alta la fiecare cădere.

Privea cu teamă în oglindă şi nu ştia care sunt crăpăturile din trupul ei de porţelan şi care sunt ale gheţii. I se spusese că a lipi oglinzi sparte e o artă migaloasă, nepermisă oricui. Dar mai ştia că oglinzile sparte, ca apa îngheţată, ca trupul ei fragil, sunt înşelătoare nu numai pentru ochi, ci şi pentru patine, care se împiedică de fiecare cută pe care au taiat-o la început, fără a se gândi la consecinţe.

Ea era un bulgăre rotund, ca un rotocol plimbat de colo-colo de un scarabeu.

În drumul său, sfera cu de toate strânsese note muzicale, imagini şi cuvinte pe care le-aş sparge nemilos în silabe, ca pe un vas de porţelan, apoi în litere din care să faceţi voi alte cuvinte, pe care le întelegeţi mai bine.

Ea era bulgărele unui scarabeu, din care oamenii goi şi trişti îşi puteau lua cândva tot ce aveau nevoie.

Muzică, cinema: Jazzul copilăriei

2009-02-16T20:35:00.007+02:00

Remember this?
Cine spunea că nu am crescut înconjuraţi de frumos?

Cântecul ploii

2009-02-13T19:48:00.007+02:00

.

Vârf Carpatin - Cântecul ploii

Şi câteva cuvinte din sufletul stiloului meu...

Alerg prin ploaia ce-mi coase cortina inimii de scena goală,
al cărui ultim actor a obosit să răspundă la bis.

Aici, argintul lasă lacrimi pe firele de iarbă
ce se dizolvă în urme mici de ape lungi şi verzi,
miniaturi de fluvii rătăcite-n ochii mei.

Acolo, tavanul nu scârţâia sub mine,
iar fiecare scară neurcată se gudura de drag.

Acolo erau mâini făcute să nu atingă ziduri,
dar să cuprindă-ntregul necuprins.

Aici, pământul se frânge în tăcere sub talpa de un metru,
ca nişte oase-n care timpul şi-a construit o casă cu etaj.

Cu talpa mea de-un metru,
îţi calc pe tâmple aiurea şi adânc
şi rup coloane,
rup şi ziduri,
ca să găsesc o inimă bătând printre ruine.

Cioturi de jurnal III

2009-02-10T18:39:00.012+02:00

Chopin - Ballade No.1 Op.23 in G minor

Când eram mică, visam nisipul. Şi pe nisip, printre valuri, patru copite negre scurgându-se dintr-un cal sălbatic. El se ţinea strâns de coama disperată, eu mă ţineam disperată de el, cu picioarele aruncate în lateral şi cu părul şiroind ca o ploaie pe umerii cuminţi.

Mai târziu, a început să mă bântuie imaginea unei camere cu ziduri înalte, de un alb curat, şi cu un perete numai din geamuri.
În mijloc era un pian de ebonită pe care stăteam întinsă, atât de mică, goală şi proaspătă, cu părul împletit neglijent într-o parte. Îmi era un pic ruşine. Mâinile lui făceau pianul să se cutremure într-un buchet de sunete triste, o baladă a lui Chopin. Picioarele mele atingeau intenţionat clapele şi se hlizeau, în vreme ce unghiile lui îmi gâdilau din când în când tălpile, chicotind. Îmi compunea concerte întregi pe spatele ca un pian preţios, iar urmele pe care buricele degetelor le lăsau pe carnea fragedă se transformau în unde mici, ca cele pe care ploile de vară le nasc mereu pe lacurile calme.

Se mai întâmplă şi acum să mă trezesc tremurând în toiul nopţii şi să pipăi disperată obiectele din jur. Însă nu găsesc nici pianul, nici lumina şi nici mâna lui...
Aşa că las genele umezite deja de rouă să se îmbrăţişeze, sperând că voi putea descuia din nou uşa camerei inundate de muzică.

Muzică, cinema: Gaeta's Lament

2009-02-05T16:19:00.004+02:00

În timpul serialului "Guess What's Coming to Dinner", Gaeta cânta pentru a-şi lua gândul de la durere după ce piciorul drept îi este amputat.

Cântecul, "Gaeta's Lament", are scopul de a forma un fir narativ care conectează ideile întregului episod, nu numai împărtăşind neputinţa personajului, ci şi înţesând la un loc numeroasele iţe ale povestirii.

Alone she sleeps in the shirt of man
with my three wishes clutched in her hand.
The first that she be spared the pain
that comes from a dark and laughing rain.
When she finds love may it always stay true,
this I beg for the second wish I made too...
But wish no more,
my life you can take
to have her please just one day wake...
.

Army of me

2009-02-04T11:28:00.010+02:00

And if you complain once more

You'll meet an army of me.

Cioturi de jurnal II

2009-02-01T23:08:00.011+02:00

Alexandru Andrieş - Arc

Un vis, jumătate scris din amintirea somnului, înainte să mă uit pe fereastră (nu, nu sunt superstiţioasă, dar îmi place ideea), jumătate pus pe hârtie cu ochii deschişi şi sufletul însetat:

Probabil că mirosul de ceai se strecurase şi în camera noastră, pentru că ţi-am auzit paşii leneşi lunecând spre mine...
Şi parcă mi-ai atins părul; şi parcă m-ai întrebat ce fac. Şi parcă mi-am arcuit spatele când ţi-ai alergat unghiile pe el. Dar nu mai ştiu, zău... eram atentă la vecinii care stăteau nemişcaţi în geamul de vis-a-vis; sau poate că erau două manechine într-o vitrină.

Poate că stăm la parter. Sau poate că numai tu stai la parter şi de asta sunt eu mai aproape de nori.

Nu ştiu, zău... Dar m-am întors cu ochi imenşi, te-am sărutat lacom şi te-am strivit de perete. În câteva secunde nu mai existau secrete, îţi uneam aluniţele cu linii imaginare până când le transformam în galaxii care, însă, păleau în umbra Căii Lactee a pielii tale.

Şi, vai, mi-ai ţinut capul în mâinile tale tocite şi ai sorbit din mine ca dintr-un pocal.
Şi, vai, am uitat să stingem lumina, iar umbrele noastre se amestecau cu varul pereţilor, cusute de porii prin care inspiram fericire.

Iar acum stau la geam.
Miroase a ceai de iasomie şi uşa e deschisă.

Un ceai de esenţă tare...

2009-02-01T01:20:00.028+02:00

Am regăsit zilele trecute un copăcel pe care l-am "construit" într-una din serile când îmi era tare dor.

Îmi aduc aminte şi acum...

Simţeam depărtările aşa cum le resimt azi şi ţineam în căuşul palmelor apropiate o cană cu ceai de scorţişoară. Cu toate astea, îmi doream ceva mai aromat. Esenţă tare de copac, de exemplu.

Ţi-am luat amintirea în braţe şi i-am sorbit copacului rădăcina, pentru a-l face să crească în mine. Înghiţindu-i apoi bucăţi din trup, simţeam cum cercurile anilor săi palpită în stomac ca valurile de furnici care îi zdruncină scoarţa în marşul pentru hrană. Vedeam cu ochii minţii cum se propagă ca undele din vasul în care puteam observa acum reflexia distorsionată a propriului chip. Rămăseseră pe fundul cănii fructele cele mai dulci şi frunzele încă verzi, însă apa fierbinte îmi închidea privirea între pereţii de lut ai ceştii aşa cum neputinţa mă închidea între cei şase pereţi pe care îi vedeam din colţul camerei-cub.

Oglinda licorii facută din seva copacului îmi păstra imaginea prizonieră. Şi atunci am realizat că ceaiul nu era preparat din copac pur, ci din femeia-copac.

Aşa că mi-am băut trupul de lemn dulce-amărui cât am putut de repede şi mi-am simţit propriile ramuri crescând pe sub piele, apoi m-am privit cu groază în timp ce mă cuprindeam cu totul şi mă transformam în... mine.

Carte: Despre întuneric şi lumină. Flori pentru Algernon

2009-01-30T13:37:00.019+02:00

Recomand cu toată căldura o carte în jurul căreia nu s-a facut mare tam-tam (încă nu pot înţelege din ce motiv), şi anume "Flori pentru Algernon", de Daniel Keyes.

Pe scurt, textul ne aduce în lumea incredibilă a lui Charlie Gordon, un moron devenit cobai într-un experiment ce îi va ridica IQ-ul de la 68, la 185, fără a-i modifica însă maturitatea sentimentală.

Ce realizează Charlie, ce trăieşte şi cum trăieşte, cum este văzut de ceilalţi în noua postură, raportat la ceea ce era înainte de operaţia care i-a întors lumea cu susul în jos, toate acestea le puteţi afla savurând cartea, despre care pot spune că e una din cele mai înduioşătoare pe care le-am citit vreodată.

Clipul de mai jos este o colecţie de secvenţe extrase din adaptarea cinematografică a romanului (ecranizat cândva în 1968, dacă nu mă înşel), care ar trebui cel puţin să stârnească interesul.

Romanul are, în loc de prefaţă, următorul citat:

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atât de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru când observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să râdă de el; se va întreba mai întâi dacă acel suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul, sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să râdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decât să râdă de cel care se înapoiază de la lumină în peşteră.

Platon, Republica

Muzică: De ce visele merită fiecare cearcăn...

2009-01-29T12:39:00.010+02:00

"Îţi urez să ţi se întâmple şi ţie aşa cu o melodie de-a ta..."

Mulţumesc, Georgiana; m-ai topit de tot. Acum îmi pot colora dimineţile cu cearcăn de prea multe vise...

Şi uite de asta ele, visele, merită fiecare rid, oricât de adânc:

Muzică, pictură: ...ne-a cântat Alexandrina Hristov.

2009-01-27T11:42:00.014+02:00

.
.....................................................................

.....................................................................

Un deux trois. Un. Prim pas. Copil-mamă-pian. Spre sud. Cald. Rece. Cald. Burtică. Pinguini. Noi 2. Tu. Eu. 1+1=1. De când am plecat. Nu tu. Nu eu. 1+1=2. Frig. Fata merge pe jos. Somn. Gol. Stradă. Lumini. Ploaie. Vânt. Piesă nouă. Soare. Lună. Noi? Condamnare - refren. Printre flori. Amintiri cu rapiţă. Şi flori de cireş. Ceai de cireşe. La rousse. Roşu aprins. Sânge. Pictură cu frică. Roule taxi. Noapte. China. Caldarâm. Mâini întinse. Vin roşu. Vin. Vino. Pei dorogoi. Regina Spektor. Mama. O cutie de bijuterii. Om de lut. Piele caldă. (=) Plastilină. Avionul de aur. Cântec de leagăn. Iar mama. Joacă. Cretă. Fluturi. Zbor. Undeva. Sus. Jos. Ce bine că eşti. Zâmbet. Maria. Insomnie. Dimineaţă. Lumină. Jazz. Ceai cu iasomie. Covor. Fereastră. "Baby, viaţa-i frumoasă..." Bis. Tris. Dorm. Insomnie. Pisică neagră. Despletită. Cearcăn. Dorm. Somn uşor.

.....................................................................

Alexandrina. Alexandrina Hristov.
.....................................................................

Muzică: Alina Manole şi "Folk-jazz sub luna pătrată"

2009-01-24T17:23:00.011+02:00

Încep tot cu "deci"...

Deci!

M-am tot gândit ce să scriu despre concertul folk-jazz al Alinei Manole din deprimanta nouă Casă Eliad, adicătele Nautilus (dar despre asta, altadată).

Concluzia e că nu prea am de unde să scot cuvinte...

Nu am mai fost de multă vreme la un concert unde oamenii să fi venit ca să tacă şi să asculte cu ochii închişi (pe cât se putea, în condiţiile în care Alina a fost atât de strălucitoare şi de expresivă încât abia îţi puteai dezlipi ochii de pe ea).

Două cuvinte: Eşti minunată!
(şi abia aştept albumul...)

În loc de cuvinte, poze, muzici:

Muzică: Trupa Unde. Unde? Aici!

2009-01-22T19:28:00.013+02:00

Deci da.

Ne-au adus albumul, ne-au adus albumul!!!

Cei din trupa Unde au reuşit, în sfârşit, să vină cu o carte de vizită pe care au imprimat un sac de emoţii, ca şi cum ar fi încercat să cânte "bucuria în tremolo şi tristeţea-n pizzicato", ca să mă "iau" de un vers de-al lor.

Scurtă şi la obiect, spun doar că melodiile curg una în alta, trec din folk în bossa nova cu o nonşalanţă atât de copilăroasă şi dulce încât nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de ele la prima ascultare. Despre calitatea interpretării nu cred că are vreun sens să mai scriu - cel mai probabil aş irosi aiurea nişte cuvinte care, oricum, n-ar fi în stare să exprime forfota generală care se instalează în mine când îi ascult.

Trebuie să recunosc că îmi era tare, tare dor de ei. Din fericire, am reuşit să-i văd aseară, la Folk frate!, când m-au cam lăsat cu gura căscată - şi asta nu pentru că au cântat vreo 4 ore, ba împreună, ba separat, ci pentru că au reuşit să aducă atmosfera din Sfântu Gheorghe într-un bar destul de micuţ, picat taman în miezul oraşului.

Deci, în consecinţă şi prin urmare: ne place, domnule, ce să facem? Şi, vorba lui Onişor, "Ne vedem în Deltă!"
Sau poate mai devreme, după cum ne-o fi soarta.
Zic!

Până atunci... o melodie care îmi place de nu mai pot:

... şi câteva fotografii de aseară:

Cinema: Smile, smile, smile...

2009-01-20T15:09:00.007+02:00

Un filmuleţ preluat de la Zmeul clandestin.
Cum să nu zâmbeşti?

Oglindă, oglinjoară...

2009-01-18T01:17:00.003+02:00

...cine-mi e cel mai bun prieten şi cel mai mare duşman din ţară?

Eu, fireşte.

Cum să dărâmi zidul dintre tine şi lume dacă nu-l distrugi mai întâi pe cel dintre tine şi tine?

(Cu mulţumiri Nicoletei că nu a fost atentă la pozar...)

Sunt mică, dar miros a mare...

2009-01-16T21:15:00.001+02:00

...a mare îngheţată.

A gheaţă pe care, când o sărut, o topesc şi o transform în vin pelin, în mare amară şi sângerie, de culoarea trupurilor acum mute a miliarde de vietăţi.
Şi, dacă toate lucrurile mici îşi pierd glasul la un moment dat, eu nu vreau să-mi daţi, din milă, micul dejun, prânzul şi cina. Eu vreau să vânez, singură, peştele cel mare; să mă înfrupt din carnea lui plină o viaţă întreagă şi să regret că nu-l pot termina înainte de a-mi odihni capul pe fundul oceanului.

Vreau să fiu Don Quijote, să nu-mi rănesc aripile în căderi atât cât să nu mai pot zbura o vreme, să fiu pescăruşul Jonathan Livingston. Să mă simt captivă în trupul de hârtie al bătrânului Santiago, pe care Hemingway l-a înzestrat în plus şi cu admiraţia lumii întregi, sau să-mi antrenez mintea cu jocurile lui Josef Knecht, Magister Ludi, dacă îmi permite Hesse.

Astăzi, eu sunt eu.
Marţi, joi, peste un an sau doi voi fi, poate, Eu.

Sunt mică, dar miros a mare...
...marea pe care ai atins-o cândva cu degetul şi pe care ai tulburat-o.
...marea în care poţi acum pescui fără să-ţi fie teamă că muşti din ea.
...marea pe care ai navigat şi pe care ai îmblânzit-o pentru a doua oară.

Dragă Moşule...

2008-12-23T13:18:00.001+02:00

Dragă Moşule,

Îmi doresc pace, fiindcă urme de aripi încă mai am. Aş vrea avânt pentru Pescăruşul Jonathan Livingston, "care trăieşte în noi toţi".

Îmi doresc vise în culori, pentru că mă trezesc printre spasme aproape în fiecare noapte, bâiguind frânturi dintr-o viaţă pe care abia mi-o mai amintesc. Şi, dacă tot e să primesc vise frumoase, mi-ar plăcea să se nască sub ochii mei.

Îmi doresc să dispară nefirescul, dar nu vreau să ştiu numele fiecărui lucru, ci vreau să învăţ numele fiecărui lucru.

Îmi doresc:
- să-mi zâmbească ochii mai des;
- să nu se mai facă atâta risipă de cuvinte;
- să cânt cu vocea inimii şi să fiu ascultată cu urechile ei;
- să nu mă mai simt uneori ca o fantomă în propria casă bântuită.

Sunt o pretenţioasă, ştiu.
Cosette nu avea nici măcar o păpuşă...

Carte: Albastru nemărginit, aproape transparent, de Ryū Murakami

2008-12-21T20:39:00.003+02:00

Atrasă de albastrul blând al primei pagini, deşi "regula" e să nu judeci o carte după copertă, mi-am cumpărat volumul lui Ryū Murakami, care mi-a inspirat serenitate.

"Sex, drugs and rock&roll" este titlul unei celebre melodii care îi aparţine lui Ian Dury, în timp ce romanul lui Ryu Murakami pare a fi construit conştiincios pe scheletul acestor cuvinte.

Partea de început a cărţii se scaldă în confuzie şi incoerenţă, iar senzaţia ce rămâne în urmă, ca o dâră, e cea a unui personaj rătăcit printr-un zid gros de ceaţă. Din ce în ce mai atentă, am reuşit să descifrez realismul imaginilor pe care Ryū, în urma unei supradoze de heroină, le enumera cu disperarea unui om ce se află în pragul înecului. Şocul lecturii a fost cu atât mai mare cu cât mă aşteptam să fiu întâmpinată de mirosul delicat al unor flori japoneze sau de sunetul unor tălpi goale pe parchetul din lemn aromat. În schimb, mi-am simţit încrederea atacată de o serie de imagini a căror brutalitate m-ar fi făcut deseori să închid cartea, dacă nu aş fi fost curioasă în legătură cu deznodământul poveştii. Finalul este brusc şi aproape nefiresc, dar măcar aduce cu sine o explicaţie a titlului, explicaţie ce evidenţiază contrastul dintre liniştea albastră din interiorul personajului principal şi răbufnirile incontrolabile hrănite fie de droguri, fie de lipsa acestora.

Mai multe pe Mixul de Cultură.

Carte: Povestiri indiene, de Rudyard Kipling

2008-12-21T19:38:00.003+02:00

Rudyard Kipling s-a ţinut de promisiune: încă de la primele pagini ale "povestirilor indiene", mirosul unor zori pe malul Gangelui mi s-a strecurat în gând şi nu l-a mai părăsit până la terminarea volumului.

Cu un ceai negru alături (indian, bineînţeles), mi-am petrecut câteva dimineţi foarte plăcute în compania unor personaje uneori uşor euforice, alteori înrădăcinate într-o realitate difuză unde metamorfozarea în zeităţi obscure este de domeniul firescului. Reîncarnări, situaţii aparent imposibile, coincidenţe izbitoare şi finaluri greu de imaginat, toate şi-au găsit locul între paginile cărţii şi, într-un tremur intens de nerăbdare, au aşteptat să se lase descoperite.

Mi-a rămas puternic întipărită în minte imaginea tânărului care, fără să ştie, îşi trăieşte câteva vieţi anterioare într-una singură. Neputinţa să de a scrie poezii despre ceea ce visează îl duce la a-şi lăsa istorisirile în grija unui autor iscusit, dar secătuit de idei, în schimbul unei sume de bani. Schimbul se dovedeşte a nu fi foarte profitabil pentru scriitor, cel puţin la început - banii sunt cheltuiţi pe cărţi în care poetul stângaci descoperă ce înseamnă cu adevărat arta de a stăpâni cuvintele. Astfel, tânărul ajunge să se refugieze adesea în lectură, uitând de promisiunile făcute mentorului său. Acesta din urmă nu se lasă bătut, însă, şi recurge la diverse artificii pentru a folosi slăbiciunea băiatului în favoarea sa.

Citite separat sau sorbite cu nesaţ, ca pe lichidul fierbinte pe care îl recomand ca "garnitură", poveştile lui Rudyard Kipling au puterea de a modifica chiar circuite bine puse la punct şi de a face imaginaţia să galopeze spre o Indie a fiecăruia.

Citiţi mai multe pe Mixul de cultură.